Legea naturală sau legea nescrisă

Interpretarea originală și deopotrivă creatoare oferită de Jacques Maritain în această lucrare, ca și în multe alte scrieri care au precedat sau, după caz, au urmat celor 9/10 lecții despre legea naturală și dreptul natural, este nu numai o lectură necesară, dar și binevenită pentru toți cei interesați sau pasionați de problematica extrem de acută de ordin ontologic și gnoseologic a legii naturale și a dreptului natural ori de chestiunea la fel de arzătoare a delimitării acestora față de legea pozitivă și dreptul pozitiv corespunzător.

În ambele chestiuni, poziția lui Maritain este fermă, iar soluțiile sale sunt viabile, deoarece se bazează pe premisa faptului că legea naturală și dreptul natural sunt, în realitate, două noțiuni care nu trebuie confundate și nici asimilate, astfel că tocmai o astfel de distincție, după cum judicios observă Francesco Viola, este de natură să facă lumină și asupra diferenței între conceptul de lege (în general), pe de-o parte, și conceptul de drept (în general), pe de altă parte, diferența pe care pozitivismul kelsenian, se știe, a anulat-o în mod nejustificat.

Mai mult decât atât, restabilind gândirea autentică a Aquinatului în privința raportului dintre legea eternă, legea naturală – legea eternă încarnată (înscrisă) în natura umană – și legea pozitivă, Maritain nu numai că o explicitează în mod admirabil, dar îi și aduce o contribuție originală, subliniind faptul că legea naturală poate fi cunoscută în mod natural, respectiv prin intermediul inclinațiilor naturale ale omului, iar nu printr-o cunoaștere conceptuală și rațională de tip argumentativ. Numai că această cunoaștere conaturală a legii naturale nu poate fi făcută dintr-odată și nici în mod complet, fără greșeală, ci în timp și pe măsura evoluției culturii umane, a dezvoltării conștiinței morale a omului, cu ajutorul, e drept, și al unor circumstanțe istorice favorabile.