Lev Tolstoi

Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910) este autorul unei opere în care individualul şi naţionalul capătă dimensiuni universale. Începând cu trilogia autobiografică scrisă în perioada 1852-1857 şi alcătuită din romanele Copilăria, Adolescenţa şi Tinereţea, sondarea „fluidităţii” universului interior şi a temeiurilor morale ale omului a devenit principala temă a operelor sale. În nuvela Cazacii, eroul, un tânăr aristocrat, redescoperă bucuria comunicării cu natura, viaţa firească şi integră a omului simplu. Capodopera Război şi pace zugrăveşte viaţa întregii societăţi ruse în perioada războaielor napoleoniene; evenimentele istorice şi interesele personale, căile de autodefinire a personalităţii şi spontaneitatea vieţii populare sunt prezentate drept componente echivalente ale existenţei natural-istorice. La sfârşitul anilor 1870, scriitorul a trecut printr-o criză spirituală amplificată ulterior de ideea desăvârşirii morale şi a „simplificării” (care a dat naştere doctrinei şi mişcării „tolstoismului”) şi a întreprins în operele sale o critică din ce în ce mai accentuată a instituţiilor birocratice, a statului, a Bisericii (în 1901 a fost excomunicat din Biserica Ortodoxă Rusă), a civilizaţiei şi culturii, a întregului mod de viaţă specific „claselor cultivate”, ilustrată în romanul Învierea, nuvela Sonata Kreutzer sau dramele Puterea întunericului şi Cadavrul viu. De asemenea, interesul său s-a îndreptat spre temele morţii, păcatului, căinţei şi renaşterii morale, precum în nuvelele Moartea lui Ivan Ilici, Părintele Serghi, Hagi Murad. La Editura Polirom au apărut: Anna Karenina, Război şi pace, Învierea, Sonata Kreutzer şi alte povestiri, Povestiri din Sevastopol, Copilăria, Adolescenţa. Tinereţea.