Lumina care nu m-a orbit

"Cred că scopul suprem al medicinei va rămâne prelungirea şi protejarea vieţii omului aflat în mare suferinţă.

* * *

„Cu viaţa pe moarte călcând” – acesta a fost şi mai este încă universul profesiunii mele de credinţă. Am crezut că am obligaţia profesională şi morală să încerc să-i prelungesc vieţuirea celui care se prezintă în faţa mea sub ameninţarea morţii iminente. Parafrazându-l pe Eminescu, „niciodată n-am să învăţ că cel din faţa mea va muri vreodată” şi, de aceea, am ajuns să realizez intervenţii care par a fi imposibile.
Dacă am şi reuşit? Răspund ferm că da, iar asta mi-a dat curajul să perseverez. Răspund la fel de ferm că am avut şi eşecuri, dar nu le-am considerat înfrângeri, ci un fel de lecţii din care am avut de învăţat că în viaţă şi în profesia asta linia între izbândă şi înfrângere este foarte subţire.

* * *

Vine o vreme, vine o zi când apele se adună și, odată cu ele, și gândurile și, mai ales, faptele fiecăruia dintre noi.
Între copertele acestei cărți se odihnește, nu se știe pentru cât timp, o mică parte din aceste gânduri și făptuiri. Spun „o mică parte” pentru că viața și munca unui om nu pot fi „surghiunite” pe câteva file de hârtie, oricât de iscusit ar fi orânduite.
Scriitorii, prin specificul muncii lor, au privilegiul ca, încă din timpul vieții, să-și alcătuiască antologii de autor, ori, dacă nu au, s-o facă alții pentru ei în postumitate. Noi, medicii, nu prea avem parte de așa ceva. Munca noastră se leagă de pacient, de un anonim pentru ceilalți. Dacă am reușit să-i îmbunătățim starea de sănătate, să-i prelungim viața, suntem mulțumiți, realizați. Aceasta este răsplata noastră.
Eu unul am fost „privilegiat”, și mai sunt încă în anul de grație 2020, să am acces la publicul larg prin intermediul mijloacelor de comunicare de acum. Cui îi datorez asta? În niciun caz unor conjuncturi extraprofesionale. La început a fost implicarea mea în actul medical, în profesie, care i-a făcut pe bolnavi să aibă curajul și încrederea de a-și „abandona” viața în mâinile mele. Lor trebuie să le mulțumesc pentru că s-au „încăpățânat” să încerce să scape de această boală cumplită, cancerul, să supraviețuiască până la sfârșitul firesc, care ne așteaptă pe fiecare.
Pe de altă parte, o naturală aplecare spre cultură, înțeleasă în sensul larg al cuvântului, și înclinarea către exercițiul eseistic au constituit tot atâtea alte căi de deschidere în fața lumii și a problemelor grave ale ei.
Ideea de a așeza între copertele unei cărți mărturii ale împlinirilor mele profesionale și existențiale s-a născut în ultimii doi-trei ani, constatând cât de numeroase sunt aceste mărturii a căror ordonare se impunea cu necesitate.
Aveam să-mi dau seama că un astfel de demers nu este ușor, ba chiar devine imposibil de realizat de unul singur. Așa încât mi se pare firesc să aduc mulțumiri doamnei Gabriela Rostaș, pentru efortul de a transpune pe hârtie înregistrările video și radio, și domnișoarei Cristina Braiț, pentru transcrierea articolelor din presa scrisă și paginarea întregului ansamblu.
Nu în ultimul rând, gândurile mele de gratitudine se îndreaptă către realizatorii emisiunilor de radio și televiziune în care am fost prezent, autori de notorietate națională, și, deopotrivă, către apreciații jurnaliști din presa scrisă care m-au onorat cu atenția lor. Prin ei s-a împlinit adevărata menire a acestor apariții în media, toate pornite din convingerea că medicul și dascălul trebuie să-și continue pe această cale misiunea de informare a acelora în mijlocul cărora trăiește." - Teofil Lung

Imagine coperta I: mâinile autorului, reproducere în bronz de Alin Bozbiciu, artist plastic.