Sentimentul straniu al vieții

„Prima – și una, în esență, radical dificilă – este ideea că viața, așa cum o cunoaștem noi, ar exista, din întreg Universul, numai aici, pe Pământ. În sensul unicității ei absolute, numesc asta o singularitate.

A doua idee dificilă, dar totuși mult mai ușor de acceptat este aceea că înțelegerea aparține exclusiv vieții. Susținerea ei necesită însă o elaborare abstractă și fastidioasă pentru că presupune compararea cu o viitoare posibilă Inteligență Artificială, de vreme ce raportarea logică la Divinitate ar fi, astăzi, o opțiune mai puțin fericită.

Diferit de aceste două instanțe, care înseamnă, esențialmente, cunoaștere, viața este înțelegere. Inteligența Artificială – și Dumnezeu – ne pot cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, dar, cu toate acestea, nu ne pot înțelege. Înțelegem numai grație și în limitele vieții și, mai ales, înțelegerea este cea care ne motivează pe noi, oamenii.

Cel mai probabil, prima formă de viață străină (alien) pe care o vom întâlni – și cu care ne vom putea compara – va fi cea produsă de om: viața Inteligenței Artificiale…

Subiectivitatea este legată de capacitatea de a spune o poveste, iar conștiința eului emană din autopercepția protagonistului unei istorii personale, pe care o spune memoria.

Probabil că viața este o singularitate, dar Universul în care întâlnim viața este totuși o singularitate mai mare și mai evidentă, pentru că viața este, obligatoriu, în relație cu mediul ei, chiar dacă, paradoxal, „sfânt trup și hrană sieși”, viul trăiește mai ales pe viu. Dar oricât de nesigură ar fi singularitatea vieții și oricât de imperfectă singurătatea omului, sentimentul nu poate fi decât unul de straniu, de insolitare, de constatare că nici viața, nici omul nu au ce căuta aici. Așa cum viața nu are ce căuta în lumea de foc și gheață a Universului, nici omul nu are ce căuta în abatoarele vieții. Nici viața în Univers, între gheața cosmică și focul stelar, nici viața omului conștient în neîncetatul abator al vieții!

Straniu, nu atât pentru că este înspăimântător, cât, mai ales, neliniștitor: cerul înstelat e prea violent și prea frumos, iar în viață, ca atunci când un tigru vânează o gazelă, e prea multă atrocitate, dar și prea multă grație în același timp!

A-l înțelege pe Celălalt înseamnă a-l interpreta, a putea spune o poveste despre el. La urma urmei, poți susține analogia dintre eul tău și eul celuilalt, pentru că poți spune o poveste despre Celălalt ca despre tine însuți. Adică înțelegi în sens narativ ce se întâmplă cu el.

Poți înțelege comportamentul, activitățile și acțiunile celuilalt, chiar și ceea ce comunică el ca mesaje, întrucât le interpretezi ca și cum ar fi vorba despre eul tău. A interpreta înseamnă, foarte simplu spus, a face efortul de a te pune în locul altcuiva. Însă a te pune în locul altcuiva cu viața ta. Desigur, limitele interpretării tale sunt limitele proprii vieții tale.” (AUREL CODOBAN)