Jean Starobinski, plenitudinea posibilă

Așa cum Starobinski face din corp și mesajele lui o unitate de sens cu valoare totalizantă, tot astfel în cartea Angelei Martin referința la emoție, percepții și, implicit, la corp și la subiectivitate, văzute ca unitate a cunoașterii, preia miza critică și o duce în afara concurenței cu predecesori care au închis teritoriul exegezei starobinskiene în cadrele genului. Având o relație de impregnare, în sensul malinowskian al termenului, și deci o cunoaștere sensibilă a operei criticului, autoarea urmează traseul „viu” al „relației critice”, așa cum este el descris de Starobinski, alegând postura în care se simte cel mai confortabil, aceea a libertății de cititor în raport cu opera. (RODICA ZANE)

* * *

Am scris aceste eseuri, începând din anul 2014, cu senzația că răspund nu unor scrisori imaginare, ci unei temeinice afecțiuni de fond care a sporit cu anii în armonie cu lecturile cărților sale, dar și cu pasiunea pentru critică răsfrântă asupra mea „pe viu” din cea mai proximă vecinătate. Îi ofer, așadar, cititorului o carte de critică și confesiune, cu speranța că l-am lăsat, în primul rând, pe maestru să-i vorbească.

În inepuizabila varietate interpretativă pe care o oferă – în elaborarea căreia criticul comunică deopotrivă cu operele și cu cititorul – se produce, în pofida oricărei stricte autovigilențe, și o scurgere: o comunicare de sine. Jean Starobinski o numește „trădare”. Conotația ei însă contrazice sensul tare al vocabulei, nefiind nicidecum negativă, căci pune în lumină efectul unei confruntări prodigioase între limitele umanului și limitările culturalului. Criticul nu se percepe distinct de critica sa, prin urmare, nu livrează cu intenție o biografie „personală” de uz public. Se expune sau se ascunde privirii „unui cititor” în măsura în care o face propria critică. (ANGELA MARTIN)