Pierdut în Toscana, Paradisul Renașterii continue

După ce am cutreierat Bătrânul Continent în lung și în lat, din Gibraltar până la Cercul Polar și de la Moscova la Gallaway, în insula de smarald a Irlandei, pot spune, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că Toscana este unul dintre cele mai frumoase tărâmuri din Europa.

Cu nenumărate vile cochete, vechi de secole, însă renovate cu grijă, risipite pe coline printre vii și livezi de măslini (locuri reinventate sau nu de năvala snoabă a turiștilor americani de acum câteva decenii), cu orașele sale istorice bântuite fecund de umbrele tutelare ale marilor artiști ai Renașterii la Galeriile Uffizi și nu numai, cu gândul că, nel mezzo del cammin di nostra vita, voi afla că nu-i chiar atât de înspăimântător să bați la poarta Infernului (…greu de rezistat tentației de a-ți face o poză la intrarea casei lui Dante Alighieri – Lasciate ogni speranza, voi  ch’entrate!), cu tavernele în care am redescoperit „ciorba” de burtă în alte variante seducătoare (trippa alla fiorentina sau lampredotto) și m-am delectat cu o porție enormă de bistecca di Chianina, alături de o sticlă de vin minunat (greu de ales între Morellino di Scansano și Brunello di Montalcino, de pildă), făcând un mic ocol împreună cu Napoleon prin insula Elba sau abătându-mă un pic dincolo de hotarele regiunii spre Cinque Terre, cu ochii ațintiți pe caii care se întrec în acea Palio din Piazza del Campo de la Siena, cu dorința de a mă rătăci mereu prin grădinile neștiute ale familiei Medici în căutarea unor aluzii pierdute ale stilului de viață al lui Lorenzo Magnificul scormonind epuizant prin păduri după trufe albe și negre iar apoi răcorindu-mă cu zuppa inglese sau crema del Bountalenti, înclinându-mă dubitativ precum Turnul din Pisa dincolo de orice referință enciclopedică pusă cu dezinvoltură între paranteze de faptele simple de viață.