Consolidarea românitații în Evul Mediu

Chiar dacă, spre deosebire de epoca extrem de controversată a formării poporului daco-roman avem la dispoziție mult mai multe surse și documente exponențiale, dilemele și incertitudinile unei istorii din ce în ce mai complicate se perpetuează și în perioada imediat următoare, cea a consolidării primelor entități și formațiuni pre-statale medievale românești.

În ultimele secole ale celui dintâi mileniu de după Hristos și primele veacuri ale mileniului următor până la ultimele mari invazii mongolo-tătare, în regiunile care au avut o dominanță și o continuitate daco-romană indiscutabilă (așadar, pe o suprafață mult mai întinsă decât cea a celor trei Țări Române acreditate de tradiția istorică – Muntenia, Moldova și Transilvania) au apărut puzderie de „state”, cnezate, voievodate, „țări”, ducate, enclave cu identitate adesea suprapusă, care formau paradigma post-daco-romană, una extrem de complexă și greu de prins într-o singură ecuație etno-culturală, religioasă, militară – istorică în sens larg.

...Cine vor fi fost ei toți acești Litovoi, Glad, Gelu, Menumorut, Seneslau, Mișelav, Bezerenbam, Tatos, Ahtum, Chanadin, Bârbat, Dimitrie, Farcaș, Seștlav, Balica, Dobrotici, Ivanco, Basarab, Dragoș, Bogdan ș.a.m.d., cât de români sau ce vor fi fost ei, cui se vor fi închinat sau supus ei, ce teritorii au controlat și la ce s-au dedat pentru a obține drogul amăgitor al puterii – toate acestea sunt întrebări care nu se pot rezolva deodată, fără dubii, irevocabil. Să ne bucurăm, însă, împreună de acest caleidoscop de fapte, nume și întâmplări, dincolo de care se întrevede ușor pieziș povestea unui popor unic, efectiv reprezentând – potrivit sintagmei lansate de un reputat om de cultură – „o enigmă și un miracol istoric”...