Transnistria. Între Moldova, Ucraina și Rusia

Analiștii politici constată că se înmulțeau semnele care arătau că noua strategie a Rusiei constă în efectuarea de provocări în Transnistria care să justifice atacarea Moldovei și, posibil, deschiderea drumului armatei ruse către România, stat „inamic” din perspectiva Kremlinului, fiindcă a ajutat activ Ucraina încă de la începutul „operațiunii militare speciale”, era membră NATO și avea instalat pe teritoriul ei o instalație militară care afecta interesele rusești în zonă – scutul antirachetă de la Deveselu.

Moscova este teribil de interesată de această controversată fâșie de pământ, importantă ca ghimpe deopotrivă în coastele Moldovei și Ucrainei, altminteri o zonă săracă și neatractivă din punct de vedere economic, de altfel total dependentă de gazele livrate gratis de către Federația Rusă.

„Independența” Transnistriei, declarată în 1990, înainte de conflictul sângeros dintre nistrenii susținuți de Rusia și guvernul de la Chișinău, a fost ceva tipic celorlalte enclave inventate de Lenin, dezvoltate de Stalin și exploatate geopolitic de Rusia post-sovietică: Abhazia, Nagorno-Karabah și Osetia de Sud.

„România va ataca Transnistria, împreună cu NATO și Ucraina, și va anexa Republica Moldova” – iată una din narațiunile principale ale propagandei Kremlinului. „Încălcarea drepturilor cetățenilor de limbă rusă din Transnistria, care trebuie protejați, eliberați” este un alt alt mit folosit în această perioadă. Scopul final este, însă, refacerea Uniunii Sovietice (aducând la sânul Moscovei toți „copiii săi rătăciți”, inclusiv Ucraina și Republica Moldova, dar nu numai) - testamentul politic mai mult sau mai puțin mărturisit al lui Vladimir Putin. Doar așa consideră acesta că s-ar putea situa, în istorie, pe aceeași poziție cu un Petru cel Mare, dar și cu un Lenin sau, chiar, cu un Stalin.