Lunga scurtime a vieții

În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare”, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.

„Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă  de asemenea marca imensului său talent.” — Le Monde

„Cel mai frumos lucru pe care l‑am văzut până acum nu a fost un tablou, nici un monument, nici un oraș, nici o femeie, nici păstorița de pe cutia de biscuiți a bunicii mele Eva când eram mic, nici marea, nici cel de-al treilea minut al aurorei despre care vorbesc poeții: cel mai frumos lucru pe care l‑am văzut până acum au fost douăzeci de mii de hectare de floarea‑soarelui la Baixa do Cassanje, în Angola. Obișnuiam să ieșim înainte să se crape de ziuă, iar atunci, odată cu sosirea luminii, florile‑soarelui își ridicau și ele capul, toate ca una singură, spre răsărit, și întreg ținutul devenea plin de gene mari galbene.” — ANTÓNIO LOBO ANTUNES