Limba de hârtie

„Fugea limba de sub picioare și alunecam în adâncurile limbii ce se dezintegra. Constatarea greșit zdruncinase limba și de-la-sine-înțelesul singurei limbi pe care o vorbisem dintotdeauna se retrăgea. Și mă opream, după un bâlbâit baroc, în mijlocul unei propoziții ca să întreb dacă există în limba română un cuvânt sau altul, cuvinte banale, comune. Apoi renășteam, fiară cu zeci de antene, gheare și colți, pentru a detecta greșeala celorlalți, iar greșit! devenea o sentință dată celui ce greșește, căci o greșeală nu era doar o greșeală de limbă – omul care a rostit sau a scris greșit este el însuși o eroare, e o fisură în ființa lui…