Ore, zile, ani de prietenie. Corespondenţă Ion Pop - Mircea Zaciu (1964-2000)

Ediţie îngrijită, cuvânt-înainte şi note de Ion Pop.

Proiect editorial apărut sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.

Pe copertă: Facsimile din corespondenţa Ion Pop – Mircea Zaciu.

"Când se împlineau, în 2018, nouăzeci de ani de la naşterea profesorului Mircea Zaciu – şi trecuseră, din nefericire, aproape două decenii de la neaşteptata sa stingere – m-am gândit că un omagiu potrivit luminoasei sale memorii ar putea fi publicarea corespondenţei schimbate între noi în perioada 1964-2000, adică din momentul în care îmi începeam cariera universitară până la plecarea Dincolo a marelui meu mentor şi prieten. Fiindcă, recitind multele epistole adunate în timp, mi-am dat seama că ele ar putea contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea portretului său intelectual şi uman, putînd depune o mărturie, fie şi parţial, despre o epocă sau, mai exact, despre două epoci trăite în dialog în spaţiul naţional comun, dar mai ales – într-o expresivă simetrie – în Germania şi Franţa de dinainte şi de după căderea comunismului.
Şi vârsta, şi experienţa culturală făceau diferenţa între cei doi corespondenţi –, unul într-o îndreptăţită postură de maestru, celălalt, de discipol şi ucenic –, însă deschişi, ambii, unei comunicări tot mai libere şi sincere, întemeiate pe un fond afectiv înrudit şi pe principii etice comune în esenţă, care au permis depăşirea, sub semnul prieteniei fără de vârstă, a multor convenţii rigid academice. Primul s-a arătat dispus de la început să asculte şi să profite de „lecţiile” Profesorului în care avea deplină încredere şi căruia îi datora enorm, începând cu ultimii ani de studiu la Filologia clujeană, apoi după reţinerea, la propunerea acestuia, ca preparator la Catedra de Literatură română în toamna anului 1964. Pentru el, Mircea Zaciu a fost un adevărat model şi a rămas aşa până în anii târzii, când formula „prieteniei exigente”, în care a crezut mereu, i-a dat suficient curaj pentru a cuteza şi câte o „replică”, a propune nuanţări şi corecturi de atitudine în schimbul de păreri şi de idei de pe parcurs, cu gândul că o autentică prietenie nu trebuie să fie afectată de convenienţe conjuncturale. Al doilea era desigur mai în măsură să împărtăşească judecăţi şi concluzii de la înălţimea unei alte experienţe de viaţă, mărturisindu-se chiar pasionat de spectacolul lumii din jur, în binele şi în răul ei, înzestrat cu un simţ rar al observaţiei mediilor şi psihologiilor, dar şi cu o experienţă de lectură şi de reflecţie mult mai bogate decât ale „învăţăcelului”. […]
Orele, zilele, anii acestei prietenii pe care am promis să nu o trădez niciodată meritau o asemenea limpezire. Din marea cutie poştală şi în care s-au adunat şi din care s-au pierdut puţine mesaje (am lăsat deoparte, voluntar, doar rândurile trimise ocazional, oarecum convenţionale, rămase pe ilustrate expediate din diversele locuri vizitate) le retrimit acum spre alţi destinatari, cu speranţa că vor găsi în ele măcar câteva urme de viaţă adevărată." - Ion Pop

* * *

Ion Pop către Mircea Zaciu

          Cluj, 26.VI.1968
Dragă Prietene,
De ce n‑aş spune‑o, scriu rândurile astea cu un oarecare sentiment de inferioritate. Melancolicul meu noroc, al meu şi al altora, e de a nu fi suferit încă şocul care să ne dizloce puţin bunele şi blândele moduri de a fi, inofensiva pace de apă stătută. Am şi momente când sunt în stare să‑mi scuz cuminţenia de care mă tot plâng, gândindu‑mă că e şi a altora, mai bravi, ce au poate impresia, ba chiar convingerea, că cutremură universul. M‑am speriat citind, la începutul Antimemoriilor (în trecere şi pe la mine, de la Al.C.[1]) o frântură de frază în care Malraux vorbeşte despre „viaţa mea însângerată şi vană”. Un om ca el putea nota totuşi, ceva mai jos, că „c’est le temps où mes contemporains commencent à raconter leurs petites histoires”[2]! Dar eu, şi altul, şi alţii – ce drepturi avem la astfel de cugetări?
Mă îngrijorează un fapt mult mai aproape de dimensiunile mele: trecerea printr‑un lan de grâu care a început să îngălbenească e acum un eveniment din ce în ce mai rar, ca să nu mai vorbesc de atâtea drumuri ce‑ar trebui făcute pentru a putea trăi cum se cuvine. Şi munţii pe care i‑am văzut atât de puţin, şi amintirea unei zăpezi neelveţiene – dar ce zăpadă, sub un soare ce‑ţi topea privirile – cu iarba alături, de un verde adânc şi hotărât. Sunt lucruri ce se mai pot îndrepta – altele, niciodată. Pentru vara asta sunt gata să‑mi fac tot felul de planuri, numai de‑aş şti sigur dacă plec sau nu în altă parte. M‑aş duce din nou prin nordul Moldovei, trecând de acolo în Maramureşul pe care‑l cunosc atât de superficial, singur, cum am mai fost odată pe la Voroneţ şi Suceviţa. Mi‑aş dori să pot locui măcar o săptămână într‑o chilie răcoroasă şi albă, de unde să se vadă numai brazii şi cerul, într‑o singurătate fertilă, nu ca cea de aici lenevoasă şi abia tulburată de aparenţa unor evenimente; o singurătate care să nu fie izolare, cum atât de paradoxal se întâmplă: în mijlocul unui oraş de 200.000 de locuitori, dintre care doi îţi sunt prieteni, eşti mult mai izolat decât pe un vârf de munte. De acolo, de sus, te poţi uita în jur, peste sate şi câmpuri şi nori, proiectat pe un fundal de posibilă solidaritate. Căci nu cred că de relaţii particulare am nevoie în primul rând, cât de un sentiment general, de o conştiinţă într‑un orizont purificat.
Vă amintiţi probabil că vorbeam odată despre inutilitatea atâtor poveşti şi perindări la taifasuri prin albastrul cabinet de la facultate, în care fiecare îşi lăsa micul lui bagaj de observaţii mondene, în timp ce‑şi bea cafeluţa plină de zaţul unei sorţi. Şi aş vrea, gândindu‑mă la unele şi altele, să mi se întâmple cândva ca, urcându‑mă în maşina 5, să apară un mic defect şi să nu se mai poată opri în staţia „Casa copilului”, în staţia „Opera maghiară” şi în toate staţiile ştiute, şi s‑o ia razna aiurea. Dar sunt invariabil depus în Piaţa Mihai Viteazul. E adevărat, e şi o chestiune de voinţă, dar nu ştiu cum se face că, fără excepţie, ca într‑o epidemie, cădem în protectoarea inerţie cea de toate zilele. Ar fi nevoie de un nou botez, de o nouă asceză. Eu, cel puţin, fără să fiu „marele păcătos” supus lui „carpe diem” etc., etc., simt cum mă fac vinovat, pe zi ce trece, împotriva mea însumi, de a nu avea tăria sau curajul de a mă judeca destul de aspru. Şi mă las în voia curentului. E, prin urmare, de început lupta cu cenuşiul, dincolo de orice exemplu imediat. Transcriu aci această promisiune, ca un memento. Poate aţi descoperit şi Dvs. vreo cale, în vremea destul de lungă a acelei fertile singurătăţi...
Dar trebuie să încep cu câteva jumătăţi de veşti bune. Profesorul a spus într‑o zi că domnul cu ciorapii purtaţi o săptămână ar fi făcut în fine gestul şi aşa nepermis de mult întârziat, trecând peste furiile ad‑hoc confecţionate[3]. De e aşa, şi o doresc din toată inima, sunt cel dintâi care să mă bucur. Mai sunt şi altele, nu tocmai rele, pe care le veţi afla desigur la întoarcere.
N‑am avut încă prilejul să stau mai îndelung de vorbă cu Doamna despre frumoasele itinerarii olandezo‑elveţiene – am vorbit doar la telefon zece minute şi apoi alte zece, acasă, când m‑am dus să‑mi iau scrisoarea şi când i‑am luat‑o şi pe cea a Rectorului. Trebuind să mă întâlnesc cu cineva în oraş, am fugit cât am putut mai repede, amânând pe altădată povestea întreagă. Am prins doar câteva crâmpeie despre nordul olandez hiper‑civilizat, despre Harlemul vilelor şi florilor, despre un Amsterdam colosal. Copiii arătau excelent, parcă s‑au şi rotunjit puţin. Când am intrat, tăiau poze dintr‑o revistă ilustrată. Voi mai trece astăzi sau mâine pe‑acolo să duc cărţile luate în ultimul timp – adică: Claudia Millian, Despre Ion Minulescu; B. Nicolescu – Cosmologia „jocului secund”; Alice Călugăru – Poezii; Ion Biberi – Poezia – mod de existenţă; M. de Micheli – Avangarda artistică a secolului XX; Truman Capote – Cu sânge rece (o carte zguduitoare, dură, adevărată). Astăzi cred că intră în librărie şi compendiul de Istoria literaturii române de G. Călinescu (cred că nu‑l aveţi). Ar mai fi de cumpărat Arghezi, Scrieri, 19.
N‑am încheiat, bineînţeles, o să vă mai scriu, numai că nu ştiu dacă nu v‑aţi săturat cumva de sărmanele mele tânguiri. Poate mai învăţ câte ceva, citindu‑l pe acest ultim Malraux şi Trilogia valorilor, pe care vreau s‑o termin pe când vă întoarceţi, ca s‑o pot restitui în mod civilizat.
Expediind scrisoarea asta şi altele, cât va mai fi timp, mă gândesc că de fapt nu de consolare aveţi nevoie, cât de o minimă prezenţa amicală. Şi poate că cel puţin atât sunt şi aceste împleticite rânduri.
Cu drag,
Jean