În sfârșit am o viață perfectă

Situată pe „interfața prezentului”, poezia lui Horia Corcheș adună (și propune cititorului) 53 de momente ale mereu fascinantei realități imediate, lucruri mici „care ies din miezul zilelor” și care făgăduiesc (neapărat după 40 de ani) nu gloria ori salvarea, ci plăcerea. Prin urmare, o carte de poezie substanțială, a simțurilor și a surâsului.

M-aș fi mulțumit și numai cu „proiecții percepții egomasaj/femei în lumina orbitoare”. Cu un peep show de poet cuatrogenar, orgolios și satisfăcut. Plimbând scannerul peste intervalul dintre 40 („la 40/în sfârșit am o viață perfectă”) și 45 („nimic nu mai contează după 45/ decât plăcerea”). Dar Corcheș îmi resetează, benign, fantasma erotică și mod(ul)ul oniric, „acum când numai virușii stau între noi” și se face VERDE „și la mine și la ea” (într-un fel de trip tehno-suprarealist), iar studenții nouăzeciști de la teologie pastorală se (auto hipnotizează și se teleportează acasă la iubită („când eram student la teologie pastorală/erau anii cei mai ezoterici ai româniei”).

Nu e nevoie de cine știe ce contact între corpuri și obiecte pentru ca realitatea să se electrizeze și să devină concupiscentă. E nevoie, de cele mai multe ori, doar de privirea lui Horia Corcheș, care are – dacă ar fi să parafrazez un celebru citat critic – de la lucruri nu senzații simple, ci mănunchiuri de senzații. Exprimate când extatic, când dezabuzat, într-un volum fresh, care își propune reîntoarcerea la o poezie directă și senzorială într-o lume tot mai reificată și mediată tehnologic.