Cazzo

„Nimeni, înaintea lui Mihnea Bâlici, nu a scris cu o mai mare acuitate despre pesiajul social autohton (cu accent atât pe „peisaj” cât și pe „social”) al ultimilor douăzeci de ani, reliefându-i bogăția sensibilă țâșnită în iuțeala unor flash-uri afective. Bâlici lucrază cu o intensitate a memoriei aproape masochistă: el știe prea bine că, pentru a ne-o reda, nu-i rămâne decât să-și lase pielea în falia deschisă de versuri. Cazzo este post-scriptumul nostalgic și îngrijorat al anilor și destinelor la umbra cărora am crescut fără să ne dăm seama.”

„Mihnea Bâlici explorează un teren încă necunoscut al poeziei românești – migrația. Sunt aici oameni pe care îi cunoaștem cu toții. Și o peisagistică în ruină, care te face puțin nostalgic, puțin nervos. Autohtonismul pestriț e cutia de rezonanță a Italiei, de unde discrepața dintre cazzo și la grande bellezza, dintre periferii și un centru fantasmatic. Totul se desfășoară într-o atmosferă aridă, solar-camusiană, în care micile relevații, aparent inexistente, se produc pașnic și glacial, pe fondul «calmului supranatural».”