Lumea e oricum o idee proastă

„Doar la ce se vede prin poezie, ca printr-o peliculă, doar la asta îmi mai place să mă uit. În poemele lui Cătălin Lazurca nu îmi pasă ce se întâmplă, oricum nu aş înţelege. Dar textul te ţine pironit cu privirea spre ce se vede dincolo. Şi prin pelicula de text se iveşte sufletul lui ghemuit, fragil până la destrămare, ca orice suflet care se poate vedea puţin la un moment dat. Ghemuit, învăluit în limbaj, cuvinte, fraze, construcţii gramaticale care au sens, dar nu au sens. Pe de altă parte, uite sufletul ăsta ghemuit, care ar trebui să fie complet invizibil. Când citeşti textele, îti dai seama rapid că unde acum apare o stare, altădată ar fi apărut altceva. Se văd gânduri înlocuite, aproape le intuieşti pe cele care lipsesc, pentru că cele care le-au luat locul patinează în gol. Când limbajul patinează, cineva caută sens şi nu găseşte. E o zbatere epuizantă şi textele se înşiră ca o colecţie de erori lăsate în urmă de cel care a comis fapta. Poţi să citeşti ca un detectiv şi să afli tot adevărul, care nu te va încălzi cu nimic. Poeziile lui confirmă doar nişte bănuilei pe care le aveai deja, dar nu le-ai lăsat niciodată să se articuleze.”