Stai jos sau cazi

„Bogdan Munteanu este un scriitor adevărat. Un rând al lui este un gând, o secundă, o oră, o zi sau un an al celui care citește. Epilepsia este un subiect fascinant. Poate genera orice stare, te poate pune să scrii lucruri pe care nu le-ai imaginat vreodată. Și Bogdan Munteanu chiar face asta, le scrie. O ușoară schimbare de comportament sau redefinirea condiției cu care ne raportăm la viață… asta este epilepsia. Să nu realizezi cine ești și ce ți se întâmplă o vreme, până găsești o doctoriță să îți explice – este perfect plauzibil. Dacă știi despre ce este vorba. Să poți să revii în balans cu tine și cu lumea, apoi, este miraculos. Avem de-a face cu o povestire la colțul ierbii a unui om care moare, învie, trăiește, a unui om care relatează, etapă cu etapă, ce simte. Este literatură pură, pe de o parte, fiindcă epilepsia te face sensibil – «simt enorm și văd monstruos», cum s-ar spune –, pe de altă parte, deoarece cartea lui Bogdan redă o poveste simplă, a unui om căruia i se întâmplă lucruri, zi de zi. Lucruri care se învârt în cuvintele minunate cu care el construiește o lume, care urlă, care se odihnește.“

„După șase ani de la Ai uitat să râzi, cel mai recent volum al său de povestiri, prozatorul revine cu un microroman ireproșabil, o poveste get-beget à la Bogdan Munteanu. Adică o temă inedită – epilepsia e surprinsă rarisim în literatura română contemporană –, un protagonist fain – un bărbat matur, pasionat de baschet, calculatoare și cărți, care lucrează într-o corporație și se învârte prin viața culturală timișoreană –, un alai foarte divers – de la Buni, Mază, Che, Iulia, Woody, bătrânul vecin, șoferul de Uber etc. până la Ara, labradorul –, un stil esențializat, o narațiune realistă construită maniacal, aproape, cu un umor și o relaxare caracteristice.
Un titlu-mantră, o luptă cu o boală tabu, stigmatizată și astăzi, o carte musai.“