Un domn oarecare cu un câine la braț

„Simțea că tristețea aia a lui poate fi, până la urmă, o mare bucurie. Dar cum să faci să transformi o mare tristețe într-o și mai mare bucurie? Citea cărțile, se uita în stele, îi întreba pe vrăjitori, dar tot nu putea afla: Cum să faci din laie bălaie?  Dar într-o zi – vezi că mai vin și zile dintr-astea –, tristețea se lepădă de el. Ca mielul când crește mai mare și începe să pască și se depărtează de oaie. Desigur, mielul, nu tristețea. A fost ziua când Spiridon s-a îndrăgostit.”

„Viorel Mirea e în ipostaza unui povestitor despre domnul oarecare cu un câine oarecare. Și Domnul, și câinele visează aceleași lucruri primitiv-instinctuale, fiind urmați în arta cuvântului de o cireadă melomană. Și se mai aud și se întrevăd mituri dislocate din esența lor convențională într-o cromatică încântătoare, izvodite strălucitor din noroi și din băltoace. Satul se duce pe îndelete, într-o dulce adormire. Domnul cu câinele sub braț nu e domn. Viorel Mirea ne-a amăgit. E străfulgerat de arhetipurile din veacuri trecute. Autorul prozei voit absconse îl provoacă pe bietul cititor și-l pune cu sadism la o chinuită încercare: să găsească o noimă cuvintelor danțuitoare, îmbinând argoticele cu neologisme sofisticate.”

Virginia Paraschiv