Despre bolile filosofilor • Cioran

„Unii oameni care l-au cunoscut pe Cioran l-au descris ca pe-un geniu. El însuşi a vorbit despre sine numai ca despre un om de-o nervozitate şi de-o emotivitate ieşite din comun. Şi a fost convins că, faţă de promisiunile şi proiectele lui din tinereţe, n-a făcut mare lucru. Eu cred că el ne dă o foarte precisă descriere a omului şi-a condiţiei umane la ieşirea (poate ar trebui să spun: la expulzarea) din epoca şi mentalitatea teologică şi teleologică. Din epoca în care omul se mai raporta, prin şoapte ori prin urlete, nu contează, la Dumnezeu. La transcendent. Cred că lunga epocă pe care o numesc teologică se cam apropie, măcar pentru civilizaţia euro-atlantică, de sfârşit, dacă nu cumva s-a şi sfârşit. Cum o să facă faţă omul golului care se naşte pe măsură ce ideea de transcendent se spulberă cu totul în vânt, iar el ştie asta? Ce se va întâmpla când toată lumea îşi va da seama? Ce va pune omul în loc? Nu ştiu. Dumnezeu, scrie la un moment dat Cioran, dovedind c-a intuit problema acută a acestei epoci de trecere, a fost o soluţie şi nu se va găsi niciodată una la fel de mulţumitoare. Deşi putem să spunem că s-a aflat foarte aproape de formularea problemei, dar nu şi de dezlegarea ei, mă tem că nici Cioran – care, în privinţa lui Dumnezeu, s-a zbătut între nu şi da, da şi nu, iar în secret a sperat din inimă: da – n-ar fi ştiut să răspundă la întrebarea asta.” - Marta Petreu