Regele Ferdinand cel Loial

„Ferdinand se simțea în largul său printre cei umili din astă lume. Îi iubea pe țărani și știa să le câștige încrederea. Îi plăcea să rătăcească ore în șir de-a lungul satelor, să pătrundă în colibele cele mai umile și să se împrietenească cu copii, cu femei și cu câini. Se pricepea bine la agricultură și știa să vorbească cu competență cu țăranii despre ogoarele lor, despre recolte, turme și grijile lor domestice. L-au denumit chiar regele țăranilor datorită simpatiei evidente pe care le-a arătat-o mereu și, de asemenea, pentru că în timpul războiului le-a promis printr-o proclamație rostită pe front că li se va împărți pământul când se vor întoarce la casele lor [...].”

„Istoria va numi, desigur, pe Ferdinand I cel mai mare rege al românilor. Fiindcă deși n-a fost războinic ca Ștefan cel Mare, nici vijelios ca Mihai, nici pătrunzător ca un Carol I, el totuși a înfăptuit mai mult decât toți, și înfăptuirea e cea care fixează locul fiecăruia în paginile istoriei.”

„Ca prinț moștenitor, trebuie să-i recunoaștem un mare merit: niciodată nu s-a amestecat în afacerile politice. Nu a dat prilej niciunui partid politic de a încerca să-i atragă simpatiile sale. În fața sa, toți oamenii politici ai țării se bucurau de aceeași stimă și considerație. Prin această atitudine a cruțat țara de frământările ce s-ar fi putut ivi în cazul când el ar fi arătat vreo preferință, cât de mică, pentru cutare sau cutare om politic, ori pentru vreunul din partidele politice din țară.”

„Pentru noi, care am fost martori și părtași ai acestei uriașe încleștări, un lucru e neîndoielnic: nicio încercare n-a frânt oțelul sufletului regelui nostru și nicio îndoială nu i-a străbătut inima, în care imaginea strălucitoare a victoriei era pururi prezentă. În toate amintirile mele despre el, regele Ferdinand îmi apare în aceeași liniștită și bărbătească atitudine, care nu lăsa să străbată în afară și nu radia decât o desăvârșită și liniștită încredere.”