Europenizarea

Cu excepția ideilor care au condus la aplicarea unor noi tipuri de economie pe continentul european (economia neoliberală, neoclasică, socială de piață, experimental comunist), apreciem că ideile vizând unificarea europeană, au avut cel mai mare impact aplicativ în evoluția statelor europene de-a lungul secolului trecut.

Pregătită îndelung de evoluțiile istorice și politice înregistrate în cei peste 2000 de ani de la nașterea lui Hristos, integrarea europeană a prins contur deosebit în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Considerăm că demersurile privind integrarea europeană, concretizate în ultima jumătate de secol, au baza în numeroasele uniuni vamale constituite între statele europene, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Existența acestor uniuni vamale nu ar fi fost posibilă fără procesul paralel al formării statelor europene independente (Italia, unificată de Giuseppe Garibaldi la jumătatea secolului al XIX-lea și primul Reich german din 1871, care a unificat statele germane într-o federație, sunt elocvent în acest sens).

Pe parcursul unui secol de istorie modernă, din primele decenii ale secolului al XIX-lea și până la Primul Război Mondial statele „bătrânului continent” au format, în funcție de diferitele lor interese, grupuri de influență economică și politică. Sunt relevante în acest sens alianțele de state europene puternice – Germania, Imperiul Habsburgic, Rusia țaristă, Franța, Anglia, Italia, care au condus la formarea Triplei Alianțe și a Triplei Înțelegeri.

Aceste două uniuni politice au jucat un rol important în evoluțiile istorice determinate de rezultatele cu care s-au încheiat Primul și Al Doilea Război Mondial.

Lovitură de grație dată de Germania și Anglia, Imperiului Țarist (prin dirijarea financiară și logistică a instaurării comunismului în Rusia), rivalul lor de secole în structurarea arhitecturii europene, au condus de fapt, conform principiului dominoului și la prăbușirea Imperiului Habsburgic (cu ajutorul substanțial al SUA).

Iesita din Primul Război Mondial cu o nouă geometrie, dictată la Versailles de puterile învingătoare, Europa avea să cunoască, în perioada interbelică, un puternic reviriment spiritual al ideilor vizând unificarea europeană. Mișcarea Pan-europeană, născută la Congresul Științelor Politice de la Paris (1900), avea să se desăvârșească teoretic în deceniul al treilea al secolului nostru, în lucrările de referință Paneurope, tipărită în 1927 de contele austriac Richard N. Coudenhove–Kalergi și Europe, scrisă de francezul Eduard Herriot în 1930. Astfel, având la baza intensă activitate a Societății Națiunilor, care încerca să organizeze la scară planetară „o alianța eternă pentru consolidarea păcii universale”, pionierii integrării europene preconizau „o înțelegere regională” pentru „organizarea cooperării politice, economice și intelectuale în Europa”.

Proiectul Statelor Federale ale Europei sau Statelor Unite ale Europei a fost prezentat cu o remarcabilă viziune de Coudenhove-Kalergi la Congresul Pan-European de la Berlin (1930); cele patru capitole ale proiectului se refereau la: Federația Europeană, Obligațiile părților, Organele Federației și Finanțele acesteia. Cetățenii Federației se numeau „cetățeni europeni”, iar sediul urmă să fie stability într-un oraș care nu era capitală de țară. Diferendele între statele federației le judecă un organ numit Curtea Federală, iar cele între statele din federație și alte state urmau să fie supuse Societății Națiunilor sau Curții Permanente de Justiție Internațională. Minoritățile naționale aveau să se bucure de drepturi egale cu ale majorității permițându-li-se liberul exercițiu al limbii, școlilor, religiei și presei.

Tratatele comerciale între statele federației trebuiau să fie bazate pe principiul clauzei națiunii celei mai favorizate. Cât de actuale sunt aceste idei și astăzi, unele dintre ele încă insuficient înțelese, acceptate și aplicate în practică ne-o demonstrează de exemplu, discuțiile purtate în Franța în anii trecuți privind liberul exercițiu al limbii de către minorități!

Atunci, mai mult decât acum, România, prin intelectualii săi, s-a aflat în fruntea celor ce promovau idei privind integrarea europeană. Nicolae Iorga (în lucrarea să, Țările mici din Balcani și imperialismul, 1915), Vasile Pârvan (Idei și forme istorice, 1921), Mihail Manoilescu (Statele Unite ale Europei,1929; Rationalisation de la production et du commerce Danubien, 1932; Solidaritatea economică a estului european, 1939), Vespasian V. Pella (Uniunea Federală Europeană, 1930), Dimitrie Gusti (Problema Federației Statelor Europene, 1930), Virgil Madgearu (Federalizarea statelor europene, 1930 și Înțelegerea economică a statelor dunărene, 1932) și V.I. Feraru (Țările dunărene și Proiectul Tardieu, 1932 și Proiectul de uniune a statelor europene, 1935) și alții, au demonstrat cu prisosință participarea românească la schimbul de idei vizând integrarea europeană în context continental, dar și regional (danubian). Fascinează și astăzi, prin spiritul lor vizionar, ideile lui Dimitrie Gusti: „Federația Statelor Europene nu este o utopie, ceva fantastic, o ficțiune, un deziderat irealizabil, ci, o etapă necesară unei evoluții sociale în curs de desfășurare: după cum s-a trecut de la formele federative comunale, la cele provinciale și naționale, tot astfel, pentru a ajunge la solidaritatea planetară (Societatea Națiunilor), va trebui să se creeze mai întâi etapă intermediară continentală (Federația Europeană)”.

Ideea integrării europene, în formă ei actuală s-a elaborat de fapt în perioada dintre cele două războaie mondiale ale secolului trecut, România aflându-se cu personalitățile mai sus citate, în prima linie a gânditorilor care au militat pentru integrare europeană.

Autorii