Contrar viziunii poetului-filosof Lucian Blaga, veșnicia nu s-a născut neapărat la sat – sau nu doar la sat, în alternanța vale-deal a spațiului mioritic. Și orașele, târgurile sau micile citadele de la noi ale unei mereu incerte urbanități își revendică acest atribut al unei eternități întotdeauna discutabile, dar zămislind consecvent tipare specifice, care au traversat secolele, ale modului de viață autohton.
Desigur, meandrele istoriei au impus diferențe sensibile între urbele fără mari valențe de metropole din „țările” românești, de o parte și de alta a Carpaților. Nu seamănă prea mult între ele târgurile moldovenești cu burgurile transilvane, cu așezarile muntenești de la răspântii ori cu „satul (mic parizian, dar) universal” al „Cetății lui Bucur”. Însă, dincolo de toate aceste frapante ne‑asemănări, se poate regăsi o cheie unificatoare a unui balcanism central‑european fără limite, pentru care mititeii se pot înmuia în șampanie, chișca se poate întovărăși cu licorosul de Cotnari, iar pogăcile se pot stropi cu Neuburgerul de Ciumbrud. Există o altfel de eternitate a horinciei, a șprițului sau a băutului „cu burta”, după cum sub fiecare piatră de caldarâm sau pavelă de lemn cu care se podeau drumurile „orășenești” se ascunde întotdeauna o fărâmă de istorie, un pretext de poveste, ca într-o pictură naivă descriind tiribombele unui bâlci, metaforă a lumii românești aflate într-un carnaval perpetuu…
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota