Cîntecul stepei, cîntecul munților

„În astfel de răgazuri așteptam întotdeauna să-mi spună ceva important, să-mi dezvăluie ce o frământă. Dar ea nu zicea nimic. Tăcută, îmi lua capul pe genunchi și, cu privirea pierdută în depărtări, își trecea mâna prin părul meu țepos și îmi mângâia fața delicat, cu degete fierbinți, tremurătoare. O priveam de jos în sus și în chipul ei adumbrit de o neliniște tulbure și de dor parcă mă recunoașteam pe mine. Și pe ea o chinuia ceva, ceva se adunase în sufletul ei și se pârguise, cerând să iasă la iveală. Lucrul acesta o înfricoșa. O chinuia cumplit dorința de a-și mărturisi și totodată de a nu-și mărturisi că este îndrăgostită, la fel cum și eu doream și nu doream ca ea să-l iubească pe Daniar.”