Viața tihnită pe Terra

Zamolxe ne-a grăit...

Fulguie molcom peste munții dintre Moldova și Ardeal. Drumul forestier abia se zărește. Înaintăm pe el aplecați să nu alunecăm, La cotitura celor două stânci, părăsim șleaurile și Începem să rupem troianul către Muntele Ascuns. Efortul ne obligă la Încordare maximă, fapt pentru care nu schimbăm nicio vorbă. Zăpada de pe brazi ni se scutură pe cap și pe umeri. Aceasta îmi amintește de adolescența mea, când lunecam pe schiuri câte o zi întreagă, Plin codrii ninși. Ah, fericite zile ale adolescenței! Cum v-ați dus voi ca niște nori alungați de furtuna unei vieți trăite la cea mai înaltă tensiune...
- La ce gândești, Vâraine? mă întreabă Laurențiu Cremene.
- La viața noastră, Laure. Ai fi crezut vreodată că vom ajunge să trăim aceste vremuri?
- Niciodată. Când eram tânăr locotenent, vedeam viața ca un drum drept până la gradul de general. Habar nu aveam câte sunt de făcut pe această planetă.
- Nici eu n-am gândit mai departe. Nava, echipajul și jalea după o iubire pierdută...
- Se vede piscul, mă atenționează el.
O ia către dreapta și eu îi calc pe urme. În câteva minute, suntem la poarta peșterii ascunse. Cremene acționează mecanismul de deschidere și o lumină blândă ne învăluie. Intrăm înăuntru și salutăm...