Posteritatea critică a lui E. Lovinescu

«Dacă nu ne-am văzut – scrie Eugen Simion – am avut, cel puțin, bunul-simț să nu ne insultăm în presă.» Îmi permit să adaug că, la mine, n-a fost vorba de «bun-simț». Nici o clipă, în acei ani, n-am încetat să-l prețuiesc pe Eugen Simion, n-am întrerupt, n-am rupt prietenia cu el, în sinea mea. Ideile mele despre scrisul său și sentimentele mele pentru el, ca om, ca intelectual, au rămas aceleași, nedesfigurate de patimile acelor ani. Așa se face că prietenia mea cu Eugen Simion a scăpat din războiul «româno-român» fără umbre și fără răni de vindecat. Când ne-am revăzut, am pus în paranteză deceniul gol, neavând ce să ne reproșăm unul altuia. De altfel, dacă a greșit cineva dintre noi doi, eu am fost acela. Am combătut șase ani «apolitismul» pentru a eșua în concluzia că, pentru mine, politica este o pistă falsă. I-am și mărturisit asta în răspunsul pe care i l-am trimis, continuând dialogul nostru, dar, din păcate, am pierdut textul. Cum nu mai locuim aproape și cum el, ca președinte al Academiei, e un om ocupat, ne vedem rar acum. I-am citit recent o carte (o trilogie, de fapt), Ficțiunea jurnalului intim, care mi-a plăcut enorm. Nu cred că s-a scris ceva mai bun pe tema asta la noi. În rest, știu că vine o oră când nu te mai interesează cum te judecă alții. Eu o parcurg acum. Sunt bucurăs, însă, că într-o lume care te duce cu sila spre mizantropie mai am șansa câtorva prietenii, fie și discrete.”

Octavian Paler, mai 2003