DescriereDescriere produs
„…Au trecut de atunci trei ani, iar teiul meu n-a mai înflorit… Am așteptat-o pe femeia aceea în fiecare primăvară să-l dezlege de neînflorire. De multe ori, seara, ca și acum, zăresc acolo, pe bancă, în depărtare, un bărbat și o femeie care stau de vorbă. O fi ea? îmi zic, dar când ajung cu căruciorul aproape de bancă, văd doar umbrele copacului. Vreau să vină, înțelegi? șopti Mitra. Să vină femeia, să îmbrățișeze teiul, să-l sărute și să-l facă să înflorească. Înțelegi?
– Da, i-am răspuns și m-am apropiat de el, punându-i mâna pe creștetul capului cărunt, mângâindu-i fața ridată, simțindu-i pomeții ascuțiți ai obrazului, osul lipit de pielea arsă de soare sub barba țepoasă. Ochii lui verzi, ca frunzele teiului, erau scăldați în lacrimi. Mă privi o clipă, apoi își lăsă bărbia în piept și șopti:
– Mai nou, nu fac altceva decât să o aștept pe femeia aia. Trebuie să vină! Altfel, teiul moare…
Și în umbrele înserării, l-am văzut cum tresare, cum se ridică din scaunul cu rotile, cum privește spre tei și-mi șoptește:
– A venit! Uite, a venit! Teiul înflorește!
S-a lăsat ușor în scaun și a închis ochii. Zâmbetul lui de om șugubăț îi încremeni pe față. Teiul înflorise, răspândind mirosul puternic peste toată valea.” (DOINA CETEA, fragment din povestirea Teiul)
Detalii produs
Autor: Doina Cetea
ISBN: 978-606-797-955-8
Copertă: Paperback brosat
Număr pagini: 100
Limbă: Română
Dimensiuni: 13x20 cm
Hârtie: 80g/m
Editura: Școala Ardeleană
Opinii editoriale
„Scriitura Doinei Cetea e una înfiorată de o subiacentă smerenie în fața existențialului, consemnându-i repetatele morți și repetatele învieri, alternative proprii unei ființe sentimentale.”
GHEORGHE GRIGURCU„Treptat-treptat, aproape imperceptibil, autoarea transgresează granița dintre memorialistică și ficționalizare, cantitatea masivă de substanță thanatică din lumea amintirilor ajungând să se supradimensioneze în direcția unui fantastic atent brodat literar, în care simți modelul prozei sud-americane, fără ca similitudinea să devină deranjantă… Doina Cetea nu translează în efluvii halucinatorii, nu-și transformă notațiile în fastuoase epigonisme marqueziene, ci rămâne la granița fragilă dintre verosimilul documentar și fantasmatic, adică acolo unde este mai greu de rămas, fiindcă reticența cere autocenzură epică, finețe descriptivă și discreție.”
ȘTEFAN BORBÉLY„Scriu proză de multă vreme, chiar de pe când, încă, nu știam să… scriu. Locul pe care îl alegeam pentru visare și „scris” era cimitirul vechi al satului Cetea. Mă așezam cu capul pe vechile morminte, movile de pământ acoperite cu iarbă, cruci nu mai erau de multă vreme, priveam înaltul cerului și îmi spuneam fel de fel de povești. Când se lăsa seara, ne adunam acolo copiii satului și, în jurul unui foc improvizat de coceni, mâncam măceșe și porumbele de pe marginea drumului, dar, mai ales, ne întreceam în povestiri despre strigoi, iele, zâne. După ce ne înfricoșam bine, fugeam râzând spre casă, lăsând pentru următoarea seară continuarea istorisirilor, care, parcă, se inventau singure, venind de DINCOLO… de tufe, ca o șoaptă a moșilor noștri.”
DOINA CETEA
