Dumnezeu nu e mort

„Tu mă’nspăimânți cu visuri, și’n spaime pui vedenii,
zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh
și oasele, de moarte.
Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârșit;
ci lasă-mă în pace cu viața-mi găunoasă!...
Ce-i omul, că Tu Însuți l-ai ridicat în slăvi?
ce-i omul, ca Tu Însuți să nu-l scapi din vedere,
să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă
și’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări?
O, până când mă’nvălui, și până când m’acoperi,
și până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul?
Dac’am greșit, ce oare să fac eu? ci spune-mi,
Tu, Cel ce pân’și gândul din om îl sfredelești!...
De ce m’ai pus pe mine să-Ți stau, eu, împotrivă,
și sarcină să-Ți fiu?
De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiți
și pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?...
Și-acum, merg în pământ;
curând s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi.”

(Iov, 7, 14-21)