Don Quijote în Est

„În imediată vecinătate a casei mele, dincolo de intersecție, e un soclu gol, de marmură roșcată. Nu cred să existe un simbol care să caracterizeze mai bine starea noastră de spirit de azi... Dacă ar fi după mine, aș așeza pe soclul masiv de marmură roșcată, pe care acum își fac siesta ciorile, o statuie a lui Don Quijote, în armura lui caraghioasă și solemnă, cu lancea în mână, gata de atac. Mă tem că negațiile și dezamăgirile ne-au adus foarte aproape de punctul unde înclini să consideri idealismul o prostie și ne-ar trebui o reîmprospătare a iluziilor. Pe deasupra, Don Quijote ne-ar putea ajuta, am impresia, să ne analizăm mai bine defectele. Operație absolut capitală, cred eu, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu noi. În atmosfera încărcată de ură care ne otrăvește viața, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe șanse să pară un miracol și să ne pună, în consecință, pe gânduri. Dezvăluindu-ne ceea ce noi nu prea știm, se pare, că în adîncul ei iubirea e tragică, bunul cavaler ne-ar face, poate, să ne rușinăm de plăcerea dubioasă a bascaliei prin care, în mod aproape reflex, încercăm să ne scuturăm de contactul neplăcut cu nenorocirile și, astfel, am deveni, presupun, mai profunzi, mai pregătiți să ieșim din mizeria morală în care ne bălăcim cu furie azi.” (Octavian Paler)