Pangeea, toamna

[…] Psihologia colectivă a personajelor din Pangeea, toamna e greu de descris. Toți protagoniștii știu că trăim perpetuu într-o minciună planetară, pe care comoditatea noastră o face suportabilă, deși cu nimic mai puțin sinistră. Expresia ei cea mai plebee e consumerismul, care nivelează așteptările culturale într-un mod rudimentar și reductiv, producând roboți lobotomizați și extaziați ca niște copii în fața circului proaspăt venit în oraș. Există în roman o fină critică a societății de consum, fără însă a cădea în ideologie. Accentul cade și aici pe tratamentul dur și dezumanizant cu care se creează spectacolul: „Un fotomodel din Slovenia e târât până la marginea orașului sau în grădina vărului fotografului și pus să țopăie de patru ori pe minut până ce gambele i se inflamează și pulsează dureros. Mereu cu zâmbetul pe chip, mereu cu brațele răsfirate. Iar apoi, din cinci sute de astfel de imagini, una își găsește loc pe unul din site-urile care vând la kilogram poze cu alți tineri euforici.” […]

[…] Pangeea, toamna e un roman al desprinderii, un manifest pentru sfidarea gravitației și pentru căutarea – chiar iresponsabilă – a drumului propriu. Artistul, ca factor prim în încercarea de decodificare a misterului, e portretizat ca un damnat, în cunoscuta tradiție romantică, însă Răzvan Coloja îl plasează în zona inconfortabilă a celui nu neapărat repudiat de o lume ostilă și opacă, ci în poziția unui căutător al felului în care inteligența lui emoțională poate fi pusă în beneficiul lumii. Suferința personajelor sale nu are legătură, așadar, cu idioția congenitală a celor din jurul lor, ci cu  drama proprie de a nu se ridica la înălțimea darurilor cu care au fost înzestrați. […]

Pangeea, toamna este, poate mai puternic decât alte cărți ale autorului, un roman senzorial sau, mai pretențios spus, un poem epic.

Răzvan Coloja nu este autorul acţiunii, al descrierilor detaliate, ci un autor care e maestru în crearea atmosferei mentale. Ambianţa fizică din cărţile lui se dezvoltă ca un halou, lumea materială este o extensie a gândurilor personajelor lui – aceasta este impresia pe care mi-au lăsat-o cărţile. „Pangeea, toamna” ar putea fi o piesă de teatru în care regizorul ar trebui să aibă multă grijă ca spectatorii să observe cum unul din actori calcă pe un tub de culoare acrilică pentru pictură – un fapt aparent banal dar care, asemeni unei bile de biliard trimise cu efect, loveşte în diferite colţuri din mintea acestuia.