Logica sensului

„Opera lui Lewis Carroll are tot ce‑i trebuie pentru a fi pe placul cititorului actual: cărți pentru copii, de preferință pentru fetițe; splendide cuvinte insolite, ezoterice; grile, coduri și decodări; desene și poze; un conținut psihanalitic profund, un formalism logic și lingvistic exemplar. Și, dincolo de plăcerea imediată, ceva de altă natură, un joc al sensului și al nonsensului, un haos‑cosmos. Însă cununia limbajului cu inconștientul a fost oficiată și celebrată în atâtea feluri, încât trebuie cercetat ce anume a însemnat ea la Lewis Carroll, cu ce anume a restabilit ea legătura și ce anume a celebrat ea în cazul său, grație lui. Prezentăm aici niște serii de paradoxuri care formează teoria sensului. Faptul că această teorie nu poate fi separată de paradoxuri este lesne de explicat: sensul este o entitate inexistentă, ea se află, chiar, cu nonsensul în niște relații cu totul aparte. Locul privilegiat atribuit lui Lewis Carroll se datorează faptului că el realizează prima mare trecere în revistă, prima mare punere în scenă a paradoxurilor sensului, când culegându‑le, când reînnoindu‑le, când inventându‑le, când pregătindu‑le. Locul privilegiat atribuit stoicilor se datorează faptului că ei au fost inițiatorii unei noi imagini a filosofului, în ruptură cu presocraticii, cu socratismul și cu platonismul; iar această nouă imagine este deja strâns legată de constituirea paradoxală a teoriei sensului. Fiecărei serii îi corespund, prin urmare, niște figuri care sunt nu numai istorice, ci și topice și logice. Ca pe o suprafață pură, anumite puncte ale unei anumite. figuri dintr‑o serie trimit la alte puncte ale altei figuri: o întreagă galaxie de probleme cu aruncările de zaruri, poveștile și locurile lor corespunzătoare, un loc complex, o „poveste încâlcită” – cartea aceasta este o încercare de roman logic și psihanalitic” (Gilles Deleuze)