Lexus pe cărbune

„Parcurgând pe îndelete cel mai recent volum al Ofeliei Prodan, derutant-neliniștitorul lexus pe cărbune, am avut senzația că douămiista – oricum nu foarte cuminte – de odinioară pare a-și fi pierdut aproape de tot încrederea în (pseudo)miturile care mai ieri încă făceau ravagii printre cei mai mulți dintre congenerii de pluton. Dar și certitudinea că, din bunkerul ei deloc confortabil din Padova, poeta privește atât lumile pe care, volens nolens, este silită să le locuiască, cât și propria identitate scripturală, pe care nu contenește să o fasoneze, din unghiuri și în modalităţi estetice care i se potrivesc la drept vorbind mănușă. Cu toate că parte din imagistica și stilistica poetică pe care miza, bunăoară, în Elefantul din patul meu sau în Cartea mică sunt pe ici-colo recognoscibile, alienarea cu care ne obișnuise în desfășurările sale poematice emblematice capătă de această dată un corp textual articulat, în mod vizibil, după calapod postuman(ist). Principial însingurată (ca să nu zic de-a dreptul agorafobă), inclementă și anxioasă, proiectanta acestui mecanism cu turații precise este departe de a se sufoca între „norișorii semi-toxici” ai lexusului în spatele căruia se poate ghici, desigur, și o metonimie a universului hipertehnologizat și consumerist de azi, în care umanitatea riscă să se descompună de tot. Dimpotrivă! Prinsă între tentația de a apela, mai degrabă sceptic decât neutral ori încrezător, la varii „fabulații” și „limbaje codate”, impulsul numit undeva sabotarea propriei minți formulelor complexe și presimțirea vagă a unor „miracole ca oracolul din matrix”, Ofelia Prodan respiră efectiv poietic. Și, cine știe?!, poate chiar visează, cu mai multă claritate ca oricând, la realităţi (meta)culturale alternative, în care toxinele auctoriale, altfel creatoare de „atmosferă radioactivă”, sunt cel mult o amintire urâtă.”

„Ofelia Prodan practică o poezie socială aspră ca șmirghelul, de un umor negru dezarmant. Expertă în jocul substituirilor, între altele, ea își și ne oferă șansa eliberării, ripostei, revanșei, prinși cum suntem în chingile unui univers tot mai accentuat distopic. Dacă eu vedeam troscoțel în grăunți de chihlimbar odinioară când remarcam, ironic, firește, că s-au produs modificări, Ofelia, care simte cum se produc modificări uluitoare chiar sub ochii noștri, se vede pe sine, cu o autoironie amară, ca o insectă într-o boabă de chihlimbar.

Eu nu strivesc petele de grăsime, zice în alt loc; ilustrul Blaga s-ar răsuci în mormânt de-ar auzi-o…”