Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci. Fragment al unei autobiografii

Întrucât propria moarte nu poate fi oricum niciodată povestită, autobiografia rămâne, riguros vorbind, un gen mereu fragmentar. De ce anume alege atunci un autor forma autobiografiei? Și cât de importantă este întrebarea dacă el reușește sau nu s-o încheie? Cel care își scrie autobiografia vrea să lase în urmă o mărturie, să redea constituția identității sale pe calea amintirii și să se creeze astfel pe sine însuși ca subiect prin actul scriiturii.
Dezbaterile dedicate morții autorului (Roland Barthes) și revenirii sale (Michel Foucault) au format orizontul intelectual al unei întregi generații. Poststructuraliștii au postulat un model de teorie ce privea limbajul drept element structural al imaginilor, considerând că până și inconștientul însuși este structurat precum un limbaj. Pentru Barthes, scriitura reprezenta spațiul în care subiectul ca autor dispare. Textul eliberat de autor degajă semnificații multiple, motiv pentru care ar trebui abandonată idea de a descifra un sens prestabilit de autor. Dimpotrivă, potrivit lui Barthes, tot ceea ce există este cititorul, care constituie unitatea textului prin actul lecturii. „Nașterea cititorului se plătește prin moartea autorului”, scria el. Poate că autobiografia rămasă fragmentară a lui Farocki ar trebui abordată, la rândul ei, din această perspectivă, a cititorului, care își constituie unitatea textului prin chiar actul lecturii, nu neasemenea procedeului filmic al decupării și montării imaginilor. - Marius Babias