Avram Iancu, făuritor de istorie națională

„Ultima mea Voință!
Unicul dor al vieții mele este să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica.
Nu știu câte zile mai pot avea. Un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară, și hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul Națiunei pentru ajutor la înființarea unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Națiunei mele.”
Testamentul lui Avram Iancu

„Avram Iancu n-a dorit nimic pentru el, ci totul pentru Națiune, lucru pe care ar trebui să-l reînvățăm.
Numele lui Iancu simbolizează destinul implacabil al istoriei, dar și biruința asupra vremurilor grele. E destinul unui neam trădat, împilat, minţit, dar care stă cu fruntea sus în faţa viitorului, convins fiind că dreptatea nu piere niciodată. De aceea, Avram Iancu este motivul luminos prin care istoria noastră își depășește infirmitățile, intrând pe marea poartă a consacrării.
Destinul frânt și nefericit al acestui mare visător și vizionar a fost comparat nu de puține ori cu acela al lui Eminescu. Amândoi iluștri în zborul ideatic al gândirii lor, eliberată de orice sentiment meschin și limitat. În ciuda tinereții lor, au fost mari întemeietori, cu fascinante personalități, și fac parte din categoria Părinților Patriei.
 
Faptul că geniul înnăscut al tânărului jurist Avram Iancu a fost în măsură să organizeze și să dirijeze un sistem militar alcătuit după principiile strămoșilor noștri romani și că, dispunând de arme depășite și rudimentare, a reușit să țină piept, timp de doi ani, tuturor expedițiilor unor detașamente profesioniste, de linie, au făcut din gândirea lui socială un fel de Spartacus modern. În același timp, există în comportamentul lui Avram Iancu o linie morală de sorginte socratică, de o clarviziune aproape religioasă de a nu răspunde decât în fața propriei conştiințe și a da seama doar poporului care l-a învestit cu prerogativele de conducător. Refuzând orice încercare de ademenire, orice formă de distragere de la drumul lui imperturbabil, Iancu e un personaj de tragedie antică, inflexibil și impenitent, cu destin și moiră dinainte programate. Ca orice mare personaj antic, Iancu își urmărește destinul cu ochi arzând de himere și de pretenții umilitoare pentru împărat, care se vede mustrat de privirea sfredelitoare a moțului pentru faptul de a fi mințit un popor și a-i fi nesocotit jertfele și sacrificiile de vieți omenești.”
MIRCEA POPA