Pagini alese din literatura rusă a secolului al XIX-lea

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), unul dintre cei mai importanţi şi mai influenţi scriitori ai lumii, s-a născut la Moscova, unde tatăl său a lucrat o vreme ca medic la Spitalul Mariinski. La o vîrstă fragedă a suferit prima criză de epilepsie, boală care îl va urmări pe parcursul întregii vieţi. După moartea mamei, a plecat împreună cu fratele său la Sankt Petersburg, pentru a urma cursurile Academiei Tehnice Militare, pe care a absolvit-o cu brio.

În 1846, după o serie de încercări literare lipsite de succes, a publicat romanul epistolar Oameni sărmani, atrăgînd imediat atenţia criticilor, care au văzut în el un nou Gogol. I-au urmat la scurt timp microromanele Nopţi albe (1848) şi Netoşka Nezvanova (1849), care i-au confirmat talentul şi i-au adus recunoaşterea literară.

Momentul crucial al vieţii scriitorului l-a reprezentat însă anul 1849, cînd a fost arestat şi condamnat la moarte pentru legăturile sale cu un grup subversiv de intelectuali liberali din Cercul Petraşevski. Abia în ultima clipă sentinţa i-a fost comutată de ţar la deportare şi muncă silnică. După patru ani de ocnă, urmaţi de alţi cinci de serviciu militar obligatoriu în cadrul Regimentului Siberian, a revenit la Sankt Petersburg şi şi-a reluat activitatea literară.

Influenţat şi îmbogăţit de experienţele din această perioadă, a început să scrie masiv, publicînd mai întîi romanul Amintiri din casa morţilor (1861-1862) şi concepînd apoi seria marilor capodopere, în care se înscriu romanele Crimă şi pedeapsă (1866), Idiotul (1868-1869), Demonii (1871-1872), Adolescentul (1875) şi Fraţii Karamazov (1879-1880), unde Dostoievski atinge deplina maturitate literară.

Cărţile sale au fost traduse în toată lumea, după ele realizându-se numeroase spectacole de teatru şi ecranizări celebre.

Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) s-a născut într-un sat din Ucraina. După absolvirea liceului, a plecat la Sankt Petersburg, unde a început să publice, sub diverse pseudonime, în revistele literare ale vremii. Succesul a venit însă abia în 1831, odată cu publicarea volumului de povestiri Serile în cătunul de lîngă Dikanka. I-au urmat mai multe volume de nuvele şi povestiri (Mirgorod, Povestiri din Petersburg, Arabescuri), romane (Taras Bulba, Suflete moarte) şi piese de teatru (Revizorul, Căsătoria, Jucătorii de cărţi). Pline de umor, originale şi inovatoare, scrierile sale s-au bucurat de o largă apreciere, asigurîndu-i un loc în galeria celor mai importanţi prozatori ai lumii. S-a stins din viaţă la doar 42 de ani.

Mihail Evgrafovici Saltîkov, cunoscut sub pseudonimul N. Șcedrin (1826-1889), a fost unul dintre cei mai mari scriitori satirici ruși ai secolului al XIX-lea. 

S-a născut la Spas-Ugol (provincia Tver) într-o familie de moșieri. A urmat școala la Moscova și Sankt Petersburg, după care a intrat în administrația de stat. Și-a început cariera literară în 1847, colaborând la gazetele radicale Sovremennik și Otechestvennîe zapiski. Din cauza simpatiei pe care a arătat-o față de socialiștii utopici francezi în nuvela Zaputannoye delo (1848), a fost exilat la Viatka (actualmente Kirov) până în 1855.

După ce se întoarce la Sankt Petersburg, publică primele sale texte de succes, reunite mai târziu în volumul Gubernskiye ocherki (Schițe din provincie), o satiră la adresa birocrației provinciale.

Continuă să îndeplinească diverse funcții în administrația publică până în 1862, când se retrage pentru a înființa propria revistă. Împiedicat însă de oficialități, s-a alăturat redacției revistei progresiste Sovremennik, pe care a părăsit-o doi ani mai târziu. Revenit în slujba statului, a fost forțat să se retragă definitiv în 1868 și a devenit coeditor și, apoi, redactor-șef al revistei Otechestvennîe zapiski, închise de autorități  în 1884.

Printre cele mai importante scrieri ale sale se numără Istoriya odnogo goroda (Istoria unui oraș, 1870), Pompadurî i pompadurshi (Pompaduri și pompadure, 1863-1874) și Skazki (Povești, 1880-1885). Tradus în numeroase limbi, romanul Domnii Golovliov  (Gospoda Golovliovî, 1875 – 1880; Editura ALLFA, 2016) este considerat capodopera lui Saltîkov-Șcedrin și, totodată, unul dintre marile romane realiste rusești ale secolului.

„Idealismul este despotul gândirii, așa cum politica este despotul voinței.“ - M. E. Saltîkov-Șcedrin

„Arătând cum trăiesc oamenii sub jugul nebuniei am sperat să trezesc în cititor nu veselia, ci cele mai chinuitoare sentimente. […] Nu istoria statului în ansamblu o iau în zeflemea, ci o anume stare de lucruri.“

- M. E. Saltîkov-Șcedrin

Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910) este autorul unei opere în care individualul şi naţionalul capătă dimensiuni universale. Începând cu trilogia autobiografică scrisă în perioada 1852-1857 şi alcătuită din romanele Copilăria, Adolescenţa şi Tinereţea, sondarea „fluidităţii” universului interior şi a temeiurilor morale ale omului a devenit principala temă a operelor sale. În nuvela Cazacii, eroul, un tânăr aristocrat, redescoperă bucuria comunicării cu natura, viaţa firească şi integră a omului simplu. Capodopera Război şi pace zugrăveşte viaţa întregii societăţi ruse în perioada războaielor napoleoniene; evenimentele istorice şi interesele personale, căile de autodefinire a personalităţii şi spontaneitatea vieţii populare sunt prezentate drept componente echivalente ale existenţei natural-istorice. La sfârşitul anilor 1870, scriitorul a trecut printr-o criză spirituală amplificată ulterior de ideea desăvârşirii morale şi a „simplificării” (care a dat naştere doctrinei şi mişcării „tolstoismului”) şi a întreprins în operele sale o critică din ce în ce mai accentuată a instituţiilor birocratice, a statului, a Bisericii (în 1901 a fost excomunicat din Biserica Ortodoxă Rusă), a civilizaţiei şi culturii, a întregului mod de viaţă specific „claselor cultivate”, ilustrată în romanul Învierea, nuvela Sonata Kreutzer sau dramele Puterea întunericului şi Cadavrul viu. De asemenea, interesul său s-a îndreptat spre temele morţii, păcatului, căinţei şi renaşterii morale, precum în nuvelele Moartea lui Ivan Ilici, Părintele Serghi, Hagi Murad. La Editura Polirom au apărut: Anna Karenina, Război şi pace, Învierea, Sonata Kreutzer şi alte povestiri, Povestiri din Sevastopol, Copilăria, Adolescenţa. Tinereţea.

Ivan Sergheevici Turgheniev (1818–1883) a fost un ilustru prozator şi dramaturg rus, descendent al unei vechi familii ruseşti. A studiat timp de un an la Universitatea din Moscova, apoi la Sankt Petersburg, iar în 1843 a fost trimis la Universitatea din Berlin, unde a studiat filosofia şi istoria. În 1858, Turgheniev a scris romanul Un cuib de nobili (Дворянское гнездо). În 1859 apare volumul În ajun (Накануне), iar în 1862 este publicat cel mai cunoscut roman al său, Părinţi şi copii (Отцы и дети), în care autorul descrie admirabil doctrina nihilistă care începea să se răspândească în Rusia. Dar Turgheniev nu rămâne cunoscut doar pentru romanele sale, ci şi pentru o varietate de nuvele şi povestiri scurte, unele adunate în volume: Povestirile unui vânător (Записки охотника, 1852), Prima iubire (Первая любовь, 1860), Apele primăverii (Вешние воды, 1872), Asia (Aся, 1858).

În opera lui, Turgheniev face o analiză profundă a naturii umane. Un sentiment de melancolie, aproape pesimist, se desprinde din scrierile sale. Spre deosebire de Tolstoi şi Dostoievski, motivele religioase nu apar în operele autorului, care a fost implicat mai mult în mişcările de reformă socială din Rusia.