Mitologie română (Vol. 2)

Miturile precreștine reprezintă nucleul mitologiei românești, fiind partea sa dominantă. Creștinismul a încercat doar să se suprapună peste aceste personaje și sărbători sacre, oferindu-le mai degrabă nume noi decât să le schimbe esența. Un exemplu este cel al celor doi creatori ai universului din mitologia românească, cunoscuți sub numele de Fârtatul și Nefârtatul, despre care se crede că ar fi fost frați, probabil gemeni, unul bun și unul rău, așa cum întâlnim în multe alte mitologii. Numele lor autentice nu ne sunt cunoscute, deoarece, din cauza credinței în sacralitatea acestor personaje, rostirea numelor lor în afara unui context sacru era tabu. Ulterior, influențele creștine și bogomile au dus la identificarea lor cu Dumnezeu și Diavolul. Totodată, Dumnezeu, care nu este identic cu cel din panteonul creștin, obișnuia să călătorească incognito pe pământ alături de Sfântul Petru, tovarășul său de încredere, care apare adesea și el ca un creator, instituind împreună tradiții păstrate până astăzi. Ielele sunt o altă categorie de personaje, asemănătoare cu cele din mitologiile vecine, dar totuși distincte. Aceste duhuri ale aerului, nopții, pădurii și apelor au inspirat o teamă aparte celor care se aventurau afară noaptea, mai ales primăvara.

Călușarii, considerați cea mai puternică formă de apărare împotriva ielelor, sunt specifici spațiului românesc, deși manifestări similare, dar mai puțin impresionante, există și la bulgari și macedoneni. De asemenea, reprezentările despre timp și spațiu sacru sunt esențiale: există momente și locuri în care demonii pot acționa, iar oamenii pot interacționa cu ei sau pot încerca să-i alunge prin descântece și alte practici de dezvrăjire. Spațiul are o importanță deosebită – locurile unde acționează demonii, unde oamenii nu au voie să pătrundă sau să se afle. Întreaga structură a mitologiei românești este, așadar, una precreștină.