Pedeapsa cu moartea în România comunistă

Mii de oameni au fost ucişi de către reprezentanţi ai statului după ce comuniştii au preluat puterea în România la mijlocul anilor 1940 până către finele anilor 1950, în vreme ce mai puţin de 400 au fost executaţi legal până la căderea regimului. De ce a ales regimul această cale pentru o parte dintre ei şi cum au coexistat cele două forme de crime comise de stat? Deşi marginală comparativ cu alte fenomene represive din aceeaşi perioadă, precum execuţiile extrajudiciare sau morţii în închisori, în special din punct de vedere cantitativ, suntem de părere că prevederile legale şi modalitatea în care acestea au fost utilizate ilustrează cu succes procesul de politizare a însăşi pedepsei cu moartea.
Contradicţia dintre respingerea ideologică a pedepsei capitale, înrădăcinată în marxism, şi folosirea sa aproape continuă în România din 1944 şi până în 1989 poate intriga la prima vedere. Scopul nostru este analiza mecanismelor care stau atât în spatele ideologiei cât şi al practicii şi să urmărim modul în care propaganda a utilizat pedeapsa cu moartea. De ce a fost pedeapsa capitală folosită în mod continuu şi de ce nu a putut comunismul conduce la o abolire ideologică? A existat o dezbatere specifică asupra aspectelor ideologice sau a fost pedeapsa capitală folosită ca în orice societate, ori, mai mult decât atât, ca armă politică?
Într-un alt registru, căutăm aceleași răspunsuri pornind din sens invers, de la particular către general, încercând să aflăm cât mai multe despre cine au fost cei condamnați la moarte și ce aveau ei în comun. Care au fost criteriile după care unii dintre aceștia erau grațiați iar alții executați? Care au fost caracteristicile experienței pedepsei cu moartea la nivel individual în perioada comunistă?

***

Pedeapsa capitală a fost abolită în România la 7 ianuarie 1990, la câteva zile după căderea regimului comunist. România a semnat la 15 martie 1990 şi a ratificat la 27 februarie 1991 Al doilea protocol opţional al Convenţiei internaţionale a Naţiunilor Unite asupra drepturilor civile şi politice şi de asemenea a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţia europeană asupra drepturilor omului în mai 1994, ambele, documente privitoare la abolirea pedepsei cu moartea. Conform Amnesty International, în 2015, 102 state erau aboliţioniste iar 140, mai mult de două treimi dintre ţările lumii, aboliseră pedeapsa capitală în drept sau în practică, ceea ce poate fi socotit drept o mare schimbare dacă ne uităm cu numai 39 de ani în urmă, în 1976, când doar 16 state erau aboliţioniste pentru toate crimele. Se naşte astfel legitim întrebarea: cum a avut loc acest proces de abolire?
Pe de altă parte, merită însă menţionat că există și tendințe în sens opus. La 28 iulie 2006 preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski a lansat un apel de reintroducere a pedepsei cu moartea către statele Uniunii Europene. Astfel de idei au luat naştere şi în România, atât în mediul politic, spre exemplu în iunie 2011, când senatorul Iulian Urban a lansat o propunere similară, cât și printre jurnaliști, Cristian Tudor Popescu fiind un susținător al pedepsei cu moartea, atașament exprimat cu numeroase ocazii. De altfel, într-un sondaj realizat de CCSB pentru Asociația Pro Democrația în 2010, 50% dintre cei intervievați erau de acord cu organizarea unui referendum privind reintroducerea pedepsei capitale, 91% dintre aceștia declarând că ar vota în favoarea unei asemenea măsuri.
Credem cu tărie că există lecţii care pot fi învăţate din experienţa pedepsei capitale în statele comuniste. Urmând îndemnul lui Michel Foucault de a conexa abolirea pedepsei capitale cu o dezbatere serioasă şi având în vedere suportul popular pentru pedeapsa cu moartea, este extrem de important ca istoria acesteia să fie cunoscută atât de specialişti cât şi de către publicul larg. În plus, unele dintre statele care încă mai aplică pedeapsa capitală sunt state comuniste, precum China, unde numărul execuțiilor îl depășește pe cel însumat din restul lumii. Sperăm să putem astfel înţelege mai uşor mecanismele pedepsei capitale într-un regim în care cifrele referitoare la execuții sunt secrete, cu ajutorul cunoştinţelor despre pedeapsa cu moartea în foste regimuri comuniste. (Radu Stancu)