Craii de Curtea-Veche și alte scrieri

Atât Remember, cât şi Craii de Curtea-Veche sunt povestiri de noapte. Eroii lor încep să trăiască abia după ce se lasă umbrele serii o viaţă mişcată de porniri demonice. Nimeni n-a descris mai bine noaptea oraşelor mari în care, protejaţi de întuneric şi mister, oamenii se trezesc la forme de existenţă comprimate şi reduse de limita zilei.

     Mateiu Caragiale a fost un mare iubitor de cuvinte. Stilist sobru şi concentrat, cu toată bogăţia plastică a detaliilor pe care dorea să le noteze, de dragul termenului propriu se ducea să-l caute în vechiul fond arhaic al limbii sau în acele dependente de grecisme sau turcisme, puţin folosite de alţi scriitori contemporani. Mai ales în expresia dispreţului, fondul său lingvistic este neistovit.[...]

     Oameni şi lucruri, sunete şi amintiri trimit în sufletul scriitorului acea sugestie seducătoare a cărei putere este cu atât mai mare cu cât originea şi felul Mateiu Caragiale o revarsă asupra noastră. Peste interesul concepţiilor şi independent chiar de forţa plastică a viziunii, proza lui Mateiu Caragiale emană contagiunea unui farmec neîntrecut. Poate că o parte din raţiunea acestei forţe care atrage, reţine şi covârşeşte stă în calitatea artei stilistice a scriitorului. Armonia legănată a largilor perioade, lina lor încatenare în vaste structuri au o calitate prin excelenţă muzicală. Căci acesta a fost în primul rând Mateiu Caragiale: un poet muzician a cărui artă cu puteri vrăjite şi răscolitoare alcătuieşte una din cuceririle cele mai preţioase ale literaturii noastre mai noi.

     Armonia bogată a stilului său răsună ca o orchestră întreagă. Ecoul perioadelor lui ne învăluie ca o atmosferă. Pe linia unui gând lămurit cresc îmbelşugate arborescenţe de cuvinte, de imagini şi asociaţii de idei întocmind până la urmă o figură complexă, dar limpede în toate articulaţiile.

     Mai ales atunci când instrumentul său simfonic se acordă pentru a intona lauda sau evlavia, căci firea sa altfel atât de aplecată spre dispreţ ştie să se închine şi să venereze, cântecul său dobândeşte greutatea şi elanul stăpânit al imnurilor. Căci sunt în paginile lui Mateiu Caragiale mai multe imnuri adresate naturii şi trecutului, nobleţii şi frumuseţii. Numai cine poate să le asculte cu reculegere poate avea măsura darului pe care ni l-a făcut Mateiu Caragiale şi a recunoştinţei cu care îi suntem îndatoraţi.

Tudor VIANU