Confesiuni despre nevăzut

Autorul își începe cartea printr-un truc prozastic, alegându-și un interlocutor imaginar, în fața căruia își dezvoltă concentric ideile prin reluare de la un capitol la altul a ideii de cunoaștere, cu toate umbrele și luminile ei.

Cartea pare, la prima vedere, un fel de Discurs asupra metodei al lui Descartes, în varianta modernă, poate chiar un alt Heidegger și continuând cu toată pleiada de gânditori ai secolului XX.

Fără îndoială, ne întrebăm care este câștigul acestei cărți, în condițiile în care piața de carte explodează în cărți într-o asemenea manieră, cu preponderența despre dezvoltarea personală, deși autorul ne avertizează, din capul locului, că demersul lui n-ar avea nicio tangență cu religia, cu dezvoltarea personală, nici cu practicile Yoga, nici măcar cu halucinantele experiențe șamanice, exemplificând pentru fiecare minusurile, avantajele și dezavantajele pentru cunoaștere.

Din punctul nostru de vedere, cartea este captivantă prin maniera persuasivă prin care noi, oamenii, volens-nolens, suntem conectați la Univers, că există o lume a conștientului și a inconștientului, că moartea nu este un sfârșit, că traseul existențial constă într-un șir de metamorfoze, de avataruri, prin care ființa umană se înalță în spirală, iluminându-se cu cât dobândește regăsirea de sine, cunoașterea în toate misterele ei, eliberându-ne de realitatea socială, politică, istorică și, de ce nu, geografică. Aceasta ne subjugă, ne încorsetează și ne limitează ascensiunea pe drumul cunoașterii de sine.

Autorul reeditează, în mare parte, ideea platoniciană conform căreia realitatea pe care noi o percepem este o reflectare a unei alte realități nevăzute, iar noi suntem copii fidele ale nevăzutului. De-a lungul timpului, ideea lui Platon a fost speculată de filozofi, esteticieni, gânditori moderni, constituind chiar fundament în reflectarea artistică.