Ucenic la oameni nevoitori

Bătrânul Grigorie, ucenic la oameni nevoitori, Părintele Grigorie, Starețul Mănăstirii Dohiariu din Sfântul Munte Athos, are un chip adânc brăzdat de ridurile nevoințelor duhovnicești și trupești. Cartea care apare acum în traducere românească explică acest chip al nevoinței neîntrerupte. Părintele a ucenicit o viață întreagă pe lângă oameni nevoitori, începând cu fragedă pruncie și ajungând până la condiția de monah și stareț atonit. Darul uceniciei neîntrerupte, adică a fi deschis la a învăța continuu și încă de la cei mai simpli oameni din jurul tău, este un dar specific oamenilor cu adevărat smeriți.

Chipurile de oameni nevoitori, pe care Părintele Grigorie nu numai că i-a cunoscut, ci i-a păstrat în mintea și în inima dansului ca pe icoane vii ale unei virtuți sau a alteia și pe care îi zugrăvește în cartea de față, nu sunt întâlnite frecvent în literatura noastră. Atenția Părintelui Grigorie a fost tot timpul îndreptată spre cele smerite, spre cele simple, spre cele sărăcăcioase, spre cele nevoiașe, spre atitudini și gesturi de viață, din care nu a încetat a învăța, descoperind în ele adevărul ce duce la Dumnezeu și-l împlinește pe om.

A ucenicit o viață, cu bună știință, nu la picioarele vreunui Gamaliel, ci la picioarele unor anonime făpturi ale lui Dumnezeu care au ieșit la liman silindu-și neîncetat firea. Lecția ostenelii avea să devină fundamentală și pentru părintele duhovnicesc și starețul Grigorie. Obștea Mănăstirii Dohiariu este croită după chipul său, iar chipul său este croit după chipul celor de la care a învățat cu răbdare osteneala și silirea firii. La Mănăstirea Dohiariu toate treburile, și cele grele și obositoare, nu sunt făcute de argați, ci de obștea monahilor, în fruntea căreia se află întotdeauna Bătrânul Stareț Grigorie, care adeseori rămânând singur, după retragerea discretă a fraților, doborâți de oboseală, își zice: „Iar m-au părăsit și m-au lăsat singur, ucenicii mei!”