O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă

Istoria modernă a literaturii române nu începe cu primele opere importante ale perioadei propriu-zis moderne, așa cum se consideră în mod tradițional, cu opera lui Heliade Rădulescu sau G. Asachi, ci cu primele semne ale creșterii culturii și a numărului de cititori de literatură, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu manifestarea unor preferințe pentru un alt tip de literatură care se scria în Europa și care începuse să fie citită (și treptat tradusă) și la noi: o literatură a sentimentului, a manifestării personalității individului, a nevoii de justiție socială și de libertate națională. Individuale în general, aceste manifestări nu sunt suficient de importante prin rezultate concrete care să fie ușor de observat, dar creează precedente importante: boieri luminați, mici și chiar mai măricei (Văcăreștii, Goleștii), clerici învățați și sensibili la suferințele credincioșilor (episcopii Chezarie Râmniceanu și Leon Gheuca sau polemiști redutabili ca Gherasim Putneanul) înfăptuiesc direct prin texte, prin traduceri, prin predici, prin polemici, răspândirea în public a noului „duh”, a noilor idei. Pe realizările literare, implicit ideologice, ale acestei epoci și pe manifestările ei se va construi modernizarea țării și suportul ei public din acea vreme: literatura.

Mircea Anghelescu