Evanescent

Pagini închise pe vecie, de unde nici gemetele nu mai răzbat, idei îngropate în beton, din care nu se mai aude decît ecoul propriilor vorbe reluate la intervale sporadice ca un semnal venit din partea unei civilizații îndepărtate. Vor răsări vreodată germenii plantați azi? Vor ști ei fața grădinarului, cadrul poveștilor lui îndurerate, soiurile de arbori atunci inexistenți, raportul tentațiilor și al vinovăției în formula lehamitei? Mai degrabă vor smulge cu amabilitate fragmente din context și vor reține ce le va fi cu putință. Adică nu mare lucru. Nu vor încerca să refacă lumea pe care am concentrat-o-n cuvinte, nici n-o vor imita. Vor fi temporar căzuți în transa unei curiozități minore și-și vor căuta de drum, oricare ar fi el. Dar, odată activate în subconștient sinapsele acelei generații de litere, nu vor mai putea ignora fără să apeleze la mistificare. Ceva, inimaginabil de puțin, tot va rămîne. Iar dacă din noianul descris nu va fi să persiste decît un zvon la o margine de ochi privind imponderabilul, din toate acestea aș fi fericit să rămînă măcar o singură nuanță a decolorării universale: iubirea, stigmatul inefabil al scăpării.

#

 Poate n-am înțeles nimic de la bun început. Ce se așteaptă de la noi, în caz că am fost considerați vrednici să parcurgem ceva; cîtă putere avem pentru a împlini,  de cît efort suplimentar este nevoie pentru a ne ridica deasupra condiției în care ne-am născut. Substanțele precum suferința, nebunia, dragostea și ura, care să întoarcă orbirea în cunoaștere. Combinațiile celor ireductibile și cantitățile optime pentru izbînda lor trecătoare. Diferențele esențiale dintre minor și întreg, viu și etern, lumină și înțelepciune. Dorul pentru cele neîmplinite sau lăsate în urmă. Zăpada căzută peste chipuri pentru a ne determina măcar pentru o clipă să ne uităm deprimantele noastre trăsături. Disperarea care ne alimentează nădejdea. Iluziile statice ale timpului și mirajul spațiului continuu. Întoarcerea anotimpurilor în spirala altui nivel.

#

Ne vom învîrti neîncetat, fără o lucire aparentă, în căutarea singurului element care ne ține departe de fericire, cu sufletul zdrențuit, cu inima în flăcări nestinse, cu mintea stearpă de idei, un element pe care-l negăm în dezacorduri purtate cu abjecție, meschinărie, nepăsare și ură, adică toate calitățile antonime care-l compun, încercînd să nu ne raportăm decît la reflexiile neantului, pentru că nici nu merităm mai mult, din moment ce n-a existat concept pe care să nu-l fi trădat și nici jurămînt peste care să nu fi trecut cu aroganță și dispreț.

#

Cea mai mare frustrare se va trage din faptul că nimeni nu ne-a-ncurcat, nimeni nu ne-a fost potrivnic…

#

În identificarea compendiului de grafeme pe care-l scoți la plimbare prin librării funcționează o serie de repere care țin strict de părerile proprii, de indicatori biografici, de aventurile prin care ai umblat și, ca atare, nu pot fi conturate decît în portretul autorului, țintă a unui bombardament cultural specific lui însuși. Ce este cartea pe care-o ții în mînă altceva decît rodul recoltei cuiva, seva unei culegeri de ficțiuni de sine stătătoare cu aspect uneori de eseu, alteori de jurnal apocrif, care-și ajung lor înșile, indiferent de asociere ori cronologie, sau, dimpotrivă, un roman fragmentat în particule indivizibile care duc subiectul dintr-un loc în altul prin metafizica imponderabilă a nevăzutei forțe nucleare slabe?

#

Nu are nici o importanță dacă Don Quijote este o adunătură de note întregind corpul de colos al unui roman arcimboldesc ori dacă micile producții borgesiene alcătuiesc o epopee aglutinată. Lepădăm comparațiile și păstrăm procentajul. Uluitor, formula este neschimbată. Continuă să intrige? O descoperire… Din toate cîte puțin…

#

Fațete eterogene alcătuiesc sfera eului poetic, fie pentru a desemna un discurs literar, fie pentru a întregi trăsăturile unui caracter. Caracterele nu umblă singure pe străzi, ci reprezintă sertarele care se deschid în anturajul unei anatomii numite colectivitate, generație sau patrie. Cum rostești cuvîntul patrie, o serie de probleme se strîng imediat la suprafață, precum peștii venind să se alimenteze, generînd polemici și emfaze conflictuale. După atîtea mii de ani, încă nu s-a căzut de acord asupra definițiilor care compun universul unui popor. Asta ar trebui să ne pună pe gînduri. Cel mult, ne va pune pe fugă.