Autori \ Nicolae Balotă

Nicolae Balotă s-a născut sub semnul Vărsătorului, la 26 ianuarie 1925 la Cluj, ca fiu al avocatului Gheorghe Balotă și al Adelinei Balotă (înainte de căsătorie, Dragoman, pseudonim la care, în publicistica sa, cărturarul a recurs adeseori). Urmează anii școlarităţii la Cluj, Blaj, Sibiu, iar în 1943, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universităţii din Cluj, refugiată temporar la Sibiu. Aici are șansa de-a audia cursurile unor profesori de elită, precum Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu sau Yves Auger și de a fi remarcat de către mai vârstnicii săi viitori prieteni, membrii Cercului Literar de la Sibiu, tineri cu aspiraţii literare și culturale înalte, dintre care mulţi au devenit nume de referinţă în istoria literaturii române: I. Negoiţescu, Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca, I.D. Sîrbu, Cornel Regman, Radu Enescu ș.a. După terminarea războiului (1945-1947) își continuă studiile universitare la Cluj (luându-și licenţa în filosofia culturii, psihologie, limba și literatura franceză). Între 1946-1948 a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj. Însă în 1948 este arestat în mod abuziv „pentru deţinere și răspândire de material subversiv” și condamnat la închisoare, fiind eliberat în 1949. Lucrează apoi, în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, dar în 1955 este din nou arestat, anchetat vreme de nouă luni și condamnat pentru „înalta trădare” la șapte ani de închisoare (redactase, împreună cu fraţii Boilă, un manifest-memorandum, adresat străinătăţii, privind situaţia din România, aflată sub ocupaţie sovietică). Supravieţuiește regimului de exterminare rezervat deținuților politici, trecând prin închisori cu reputaţie sumbră, precum Jilava, Făgăraș, Gherla, Pitești sau Dej și ispășește în continuare doi ani de domiciliu obligatoriu, la Lătești, în Bărăgan, fiind eliberat în 1964, datorită grațierii generale din acel an. Este redactor al revistei orădene Familia între 1965 și 1969, iar apoi, timp de doi ani, este suplinitor al lui Sorin Alexandrescu la Catedra de Literatură Universală și Comparată a Universităţii din București. Obţine titlul de Doctor în Literatură Comparată în 1970, cu o excepţională teză despre Literatura absurdului, iar din 1971 devine cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. În perioada 1979-1981 este invitat ca „visiting professor” la Universitatea din München, iar din 1981 (când se stabilește definitiv în Franţa) funcţionează ca profesor titular la Universitatea „François Rabelais” din Tours. În ultimii cinci ani de activitate, predă concomitent și la Universitatea din Le Mans. După 1990, când revine în țară, predă literatura comparată, ca profesor invitat, la Universitățile din București și Cluj. Ţine conferinţe la numeroase alte universităţi europene, în limbi de largă circulaţie (inclusiv după pensionarea sa, în 1990). Colaborează la postul de radio „Europa Liberă”. Din 1985 s-a stabilit la Nisa, unde s-a stins din viață la 20 august 2014. Debutul său publicistic are loc abia la vârsta de 40 de ani. Atunci începe să ardă, într-un ritm debordant, etape ale vieţii sale creatoare și să se integreze firesc în viaţa culturală a momentului. Profitând de acel moment auroral din cultura noastră, așa după cum însuși numește perioada șaizecistă, publică cu fervoare peste 600 articole de critică literară și eseuri, mai întâi în revistele Luceafărul și Familia, iar apoi, în paralel, în toate revistele literare și de cultură importante ale momentului: Contemporanul, Tribuna, Steaua, Secolul 20, România literară. În 1969 are loc debutul său editorial cu monumentalul volum de eseuri Euphorion. Acestuia i se adaugă, în foarte scurt timp, o impresionantă serie de cărţi de eseuri: Despre pasiuni, Labirint, Umanități, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze române și străine, Arta lecturii, Mapamond literar, Parisul e o carte, Eminescu, poet al inițierii în poezie. Poete de l’ initiation a la poésie. Als Poet der Einweihung in die Poesie, De la Homer la Joyce; critică literară: Urmuz, Lupta cu absurdul, Iacob Burkhardt, un umanist modern, Introducere în opera lui Alexandru Philippide, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Opera lui Tudor Arghezi, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre; cărora li se adaugă meditațiile religioase din Calea, adevărul și viaţa, precum și impresionanta sa carte de memorii, Caietul albastru. Timp mort 1954-1955. Remember 1991-1998. Recunoașterea meritelor sale s-a făcut în mod categoric insuficient: în 1971 i se decernează Premiul ,,B.P. Hasdeu” al Academiei Române, în 1974, Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul De la Ion la Ioanide, iar în 1999 Premiul Național pentru Literatură. Este Doctor Honoris Causa al Universităților din Cluj-Napoca, Sibiu și Baia Mare.