Creștinismul românesc. Martiri și controverse istorice (Vol. 4)

Pătrunderea creștinismului pe pământul daco-romanității, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, coincide cu formarea poporului român, această incredibilă insulă latinofonă între tărâmuri cucerite treptat de valurile semințiilor migratoare.

Primele semne ale noii credințe apar, se pare, în Dobrogea, locul de unde a iradiat apostolatul misionar al Sfântului Andrei, cel care a adus Cuvântul Domnului în vatra miraculoasă de formare a noului popor. Dar cronica însângerată a creștinării românilor pe malurile „Iordanului valah” este cu mult mai complexă și nu lipsită de controverse, dar și de tragedii și martirii, precum cel al lui Sava Gotul și cele ale mucenicilor de la Niculițel sau, mai târziu, în Evul Mediu, al Sfintei Filofteia, al Fecioarei Teodora de la Sihla sau al lui Ioan Valahul.

Punându-ne deloc retoric întrebarea: „În ce limbă s-a propovăduit mai întâi Evanghelia la urmașii geto-dacilor?”, vorbim practic de un mozaic cultural și identitar, cu geți, goți, slavi, străromâni și, în cele din urmă, creștini pe teritoriul vechii Dacii.

Rugăciunea inimii, isihasmul, Nicodim de la Tismana, Mitropolitul Grigorie Roșca, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului și Cuviosul Paisie Velicicovschi fac apoi tranziția spre alte epoci ale creștinismului autohton, ajungând până la Mitropolitul Visarion Puiu sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și schimnicia sa într-o peșteră din Pustia Iordanului...