Andrei Pippidi. Născut în 1948, la Bucureşti. Studii la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Stagii de cercetare la Paris, la CNRS, în 1974 şi 1978, cu profesorii Pierre Chaunu şi Jacques Le Goff, apoi la Oxford, la Wolfson College, în 1981-1982, cu lordul Dacre of Glanton (H.R. Trevor- Roper). Doctorate la Cluj, în 1981, şi la Oxford, în 1986. Din 1970, membru al Institutului de Studii Sud- Est Europene din Bucureşti. Din 1990, în corpul didactic al Facultăţii de Istorie la Universitatea din Bucureşti, fiind din 1995 profesor de istorie a Evului Mediu european. Preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice în perioada 1997-2001. Director al Institutului Român de Istorie Recentă în anii 1999-2001.
A publicat următoarele cărţi: Contribuţii la studiul legilor războiului în Evul Mediu (Bucureşti,1974), Hommes et idées du Sud- Est européen à l'aube de l'âge moderne (Bucureşti-Paris, 1980), Tradiţia politică bizantină în ţările române (1983 şi 2001), Mihai Viteazul în arta epocii sale (Cluj- Napoca,1986, cu traducere în limba germană), Rezerva de speranţă (Bucureşti, 1994), România regilor(Bucureşti, 1994), Despre statui şi morminte (Iaşi, 2000), Byzantins, Ottomans, Roumains. Le Sud- Est européen entre l'héritage impérial et les influences occidentales (Paris, 2006). A editat, între 1991 şi 2001, şase volume de N. Iorga, cele mai importante fiind Scrisori către Catinca (Bucureşti, 1991) şi Generalităţi cu privire la studiile istorice (Iaşi, 1999).
