Arde-mă în versuri

Câte feluri are dragostea?, ne putem întreba, pe bună dreptate, atunci când ne desfătăm citind poezie erotică. De zeci de ori mai multe decât numărul femeilor din toate timpurile, pentru că fiecare dintre acestea iubește altfel și în varietăți multiple. Bărbații sunt, este adevărat, mai profunzi, mai statornici, dar mai limitați, deși modelul mitic al seducătorului este unul masculin, Don Juan, având și o variantă cu biografie reală, Casanova.

Absorbită de un vârtej al sentimentelor, recurgând la un imaginar bogat, Sabina Lisievici scrie poezia jocului iubirii, a trăirilor și a pozelor, a stringenței și a capriciilor. Este și patetică, și ironică, și tandră, și decepționată, și efuzivă. Oscilează între un iubit real și altul imaginar, ideal. Cum știm, dragostea este asimilată misterului feminin. Ea însăși enigmatică, indefinibilă, poate reprima excesele, prin tentația de a armoniza/ umaniza partenerii:

„Tu nu o să mă iubești niciodată
Cu euforia amanților
Din primele nopți cu soțiile altora.
Tu mă vei iubi cuminte, curat
Pe aceeași linie melodică simplă,
Fără ovații la scene deschise.
Mă vei iubi așa,
Până când ochii tăi
Nu vor mai licări la ideea
De cât de sălbatic
M-ai fi putut iubi.”

(N-o să mă iubești)

Altădată, pentru că sunt preferate atitudinile contradictorii, ferme, poeta pretinde o schimbare totală, o renovare:

„Adună toate gloanțele războaielor
Și topește-le într-o
Formă de inimă
Pe care arunc-o în
Golul ăsta de piept.
Iar cea pe care abia ai smuls-o,
Dă-o unui câine flămând
De pe strada ta
Fără felinare
E second-hand!”

(Second Hand)

Iubita este îngrijorată și de nestatornicia soartei:

„O femeie îndrăgostită
Își poartă fricile
În sân, în pântec
Pe brațe...
Aievea.”

(Fobie)

Când este fericită, sufletul său este invadat de fragranță, de zambile și de „Pomi înmuiați în flori/ De zarzăr” (Primăvară). Elegia despărțirii provocă suferințe lăuntrice, regrete de neșters. Chiar timpul încremenește: „A încetat să mai bată./ Sunt prinsă între ultimul sărut și sunetul/ Ușii scârțâind a închis.” (Ceasul).

Poeta nu deține o rețetă de viață, plutește într-o derivă existențială, acceptă ideea că existența este deșertăciune, iluzie, supusă unei eterne reîntoarceri. Chiar iubirea urmează căi umblate de când lumea. Începuturile sunt înfocate, iar sfârșiturile au aspect hibernal. Iubirea se întâmplă fie prin trăirea intensă a clipei, fie în amintirile fericite, recrudescente. Femeia însă se dovedește posesivă, vrea exclusivitate, supremație: „Când mă vei vedea/ Purtând pulovere largi și lungi/ Prin casă/ Să știi că atunci mi-e cel mai iarnă/ De tine./ Mă strângi și mă îndeși/ În coșciugul acela de metal/ Ce ți-l numești inimă/ Pentru mine teritoriul ăla sec/ E declarat cucerit și învins/ Nu mai am ce să-ți mai iau/ Ai ochii avizi și goi/ Barba lungă să-ți mormăi/ Blestemele în ea,/ Pe tine nu te mai scapă/ Nici moartea de amintirea mea.” (Frig). O senzualitate discretă, sfioasă, nu lipsește, pentru că Sabina Lisievici își asumă calineriile, mofturile, melodramatismul, crizele, așteptările, șovăielile, ispitirile, voluptățile, deznădejdile tuturor femeilor.

Cu toate reiterările, cu toată intensitatea stărilor, poezia este senină, confesivă, sentimentele fiind proiectate în peisaj, în anotimpuri, în nisipul și valurile mării, în farul solitar ispitind sinucigașii, în genunea infernului. Există o permanentă oscilație între bucurie și melancolie, în funcție de evoluția afectivă a autoarei. Când apar ezitări, lumea devine pustie: „E strada noastră și-au mai rămas/ Doar/ Greierii răgușiți din ea, felinare ce/ Palid pâlpâie/ Ziduri mușcate de vreme/ Și amintiri în rochii lungi și albe/ Ce joacă în tăcere,/ Despletite,/ Șotron.” (Strada bătrână de amintit). Suferințele produse de pierderea iubitului sunt resimțite mai ales în memorie, în preumblări nostalgice prin locurile colindate altădată, în monologuri desfășurate în fața oglinzii: „Cum să uit/ O viață înhămată la dor”. Alteori, bravând, declară desprinderea de toate legăturile înrobitoare. Pentru a redobândi iubirea, nu exclude niciun mijloc, inclusiv descântecul. În anumite momente, vârsta o face să se simtă împlinită: „Anul acesta sunt femeia/ Ce o visați când erați mici/ Strălucesc fără soare/ Cu o cunună de flori de câmp/ Și salbă de visare./ Anul acesta sunt cea mai femeie!/ Sunt fierbinte ca un/ Trandafir în flăcări și/ Credulă ca un soldat pe câmpul/ De luptă./ După 28 de piese de puzzle/ Aruncate atent în mine” (Linia fierbinte). Imediat, însă, apare descumpănirea: „Sunt atât de singură/ Că nici mie nu-mi/ Vorbesc” (America). Dar, pentru lamentările, frământările, neliniștile fără sfârșit, leacul îl constituie chiar natura feminină, tinerețea și închipuirea nesfârșită: „Sunt binecuvântată de/ Tinerețea febrilă/ Și minunea de a putea face/ Dragoste cu tine/ De fiecare dată când închid ochii/ Fără ca nimeni să știe” (Vals pentru Venus).

Cartea Sabinei Lisievici este monotematică, prezentând agoniile și desfătările unei iubiri pierdute, recâștigate, iar pierdute, precum și stările contradictorii prin care trece o tânără femeie, împărțite între realitate, reverie, reflecție. Face acest lucru cu decență, cu o simplitate rafinată, cu o stilistică minimală, ca pe notațiile unui jurnal al vieții afective.

PAUL ARETZU