Perfect incomplet

„O liniște deplină ce te înspăimânta aproape. Sau poate că doar acel bătrân și uscat copac, uitat parcă acolo de o mână neglijentă, îți dădea acest sentiment nepământean. Un copac pe care el îl mai văzuse undeva, cândva… demult. Privi în jur și câteva minute rămase într-o contemplare mută. Nimic nu îl deranja. Nimeni nu era prin preajmă. Nici măcar un singur om cu care să poată împărtăși starea de molcomeală sufletească ce-l stăpânea. Doar el. Singur. „Ciudat!” își spuse fără a da însă prea mare importanță gândului. Nu avea el nevoie de nimeni. Totul era așa cum trebuia să fie. Sau poate chiar mai bine decât ar fi putut spera. Făcu câțiva pași și imediat iarba moale îi mângâie tălpile goale. O senzație atât de plăcută pe care nu o mai trăise demult. Nu mai avusese timp de astfel de banalități, așa cum le considerau unii.”