Carlton

Romanul Carlton concentrează umanitatea într-un bloc, având, poate, ca modele, romanele care concentrază umanitatea într-un hotel, în vogă în acea epocă, precum Hotel Savoy de Joseph Roth (1924), The Hotel de Elizabeth Bowen (1927), Hotel du Nord de Eugene Dabit (1929), Menschen in Hotel de Vicki Baum (1929), ecranizat de Edmund Goulding în Grand Hotel (1932), cu Greta Garbo în rolul principal.

   Romanul lui Cezar Petrescu are ca temă centrală imprevizibilitatea destinului omenesc.

   Personajele au o existenţă care ignoră viitorul, până când fatalitatea le-o va curma. Din întregul bloc Carlton, scriitorul Secţionează destinele din zece apartamente, pe care le urmăreşte de-a lungul a trei zile şi trei nopţi. În prima zi, personajele sunt surprinse în variate ipostaze; în timpul nopţii, fiecare visează o împlinire a speranţelor şi aspiraţiilor sale; a doua şi a treia zi toţi se străduiesc să-şi realizeze idealul de viaţă propriu, dar ultima noapte aduce prăbuşirea tuturor iluziilor.

   Cezar Petrescu porneşte de la premisa că oamenii sunt cu atât mai singuri cu cât trăiesc într-o mai mare aglomerare umană. Semnificativ este motto-ul celei de-a doua părţi a romanului: „Nimeni nu cunoaşte pe nimeni, şi tot atât de puţin pe sine.” De altfel, un personaj enigmatic descrie „infernul tragic al singurătăţii la care e condamnat individul în marile aglomeraţii urbane” unde „se văd, îşi fac loc civilizat să treacă pe culoare, îşi zâmbesc de circumstanţă, trăiesc în acelaşi columbarium cu alveole umane, despărţiţi numai de-un subţire perete, un subţire planşeu, alt număr de apartament etichetat pe uşă; dar ignorându-se reciproc, ca şi cum ar fi mai depărtaţi unul de altul decât de mumia unui rege egipţian...

   Lipsa aceasta de antene, incapacitatea aceasta de comu¬nicare între unii şi alţii nu-i leagă oare într-o identică soartă, osândiţi la eterna singurătate în viaţă şi-n moarte? Poate în aceeaşi clipă fac aceleaşi gesturi; cu prea puţin însemnate variante, se zbat în cuşca lor la fel fără putinţă de evadare; pronunţă aceleaşi cuvinte ca să-şi geamă aceleaşi dureri, pasiuni, uri, deznădejdi, aceeaşi lehamite de viaţă şi poate, în altă clipă, aceeaşi irealizabilă nădejde într-un mâine reparator.”

   Romanul e construit pe aceste simetrii de destine. În partea a doua, fiecare capitol începe cu cuvântul care încheie pe precedentul, ca să sublinieze tocmai identitatea de situaţii şi destine. Capitolele ultimei părţi se încheie cu planurile personajelor pentru ziua de „mâine”, dar pentru nici unul nu avea să mai existe un „mâine”.

   Romanul Carlton nu e un documentar reportericesc, ci un roman psihologic, de profundă analiză a comportamentului uman în faţa destinului imprevizibil.

Teodor Vârgolici