Roua și bruma & Cauze provizorii

Densă și proteică, articulată în jurul unor crochiuri semnificative de viață și a unor surprinzătoare parabole, proza lui Romulus Rusan ne oferă revelația unei lumi care se sustrage de sub incidența efemerului, prelungind clipa în eternitate. Imperceptibila pendulare între vis și realitate ori, dimpotrivă, explorarea febrilă a celor mai fine detalii ale lucrurilor înconjurătoare dezvăluie spectacolul unei existențe etalate pe multiple scene ale cotidianului, având în miezul său o umanitate care trăiește în armonie cu ritmurile naturii și ritualurile cosmice. O inepuizabilă galerie de portrete și fiziologii umane glisează pe fundalul unei lumi invadate de culori, arome și sunete, hrănindu-se din iluzia prezentului etern și din recurența unor teme cu substrat introspectiv ori a unor imagini desprinse din cea mai viguroasă literatură a absurdului. Ecuația scriiturii lui Romulus Rusan rămâne o adevărată provocare pentru cititor, ficțiunea șerpuind prin numeroasele vase comunicante ale narațiunii, tatonând neprevăzutul, întâmplarea sau peisajul sufletesc supus unei deliberate fragmentări. După ce a privit lumea largă cu ochiul liber și la dimensiunile istoriei, Romulus Rusan trece la o proză de ficțiune minimalistă și  hiperrealistă, în care fragmentele realității sunt  fixate cu o asemenea atenție și insistență, încât devin nonfigurative. Scriitorul alege fragmente umane reduse, pe care ochiul său oripilat le mărește până la a deveni monstruoase, diagnosticând astfel maladiile lumii din care provin.

Citate:

„Aici nu se întâmplă niciodată mai nimic. Foarte rar se opreşte câte un trecător să soarbă, mai mult din obligaţie. A fost un an rece, nu le este sete. E foarte frig şi acum, s a făcut brusc frig, o parte din stropi sar pe servi¬eta groasă a ofiţerei de stare civilă, brobonind o ca o rouă măruntă. Sau poate ca o brumă, ceea ce i totuna, bruma nu i decât roua îngheţată.”

„De fapt, fiecare om este definit de nenumărate asemenea fracţii instantanee, care migrează întâi prin lume, colindând alte fiinţe, şi ajung apoi la el, în baza unei planificări superioare, în succesiuni irepetabile. Aici este, de fapt, chiar secretul «omului irepe¬tabil». Omul este el irepetabil, dar particulele lui sunt ace¬leaşi: naivitate, frică, impertinenţă, experienţă, orgoliu, prostie, legate între ele strâns, strâns, strâns... Simple clipe psihice, confundabile în cele din urmă cu nişte fulguraţii electronice.” 

„Prunele se ridicaseră până la trei sferturi, erau frumoase şi tinere, trăgeau parcă toate cu ochiul, ca nişte neveste date dracului, care vor să sucească minţile cui se nimereşte. Simţi nevoia să le spună că ea e fată, numai numele i l au dat de băiat, aşa, să se afle în treabă. Dar parcă glumele şi vorbele copilăreşti n o mai prindeau, se văzu un moment caraghioasă. Acum simţi în schimb, din plin, mirosul de prune. Se aplecă adânc peste marginea butoiului şi şi apropie nările de suprafaţa vânătă, îmbătătoare.”

„Dar consolarea este că din ambele povestiri – cea la care am participat direct şi cea pe care am imaginat o – a rezultat povestirea de faţă, prin care toată neştiinţa noastră de până azi se răzbună. Iată cum o poveste se naşte din alta şi viaţa (viaţa adevărată, pe care atât de des o uităm din cauza blestematelor de raţionamente), viaţa aceasta naturală şi teribilă, merge mai departe, nu se opreşte. Astfel, scăpăm de răstălmăciri şi rămânem pe terenul realităţii.”

„Nici mie nu mi vine să cred, dar până azi eram convins că ştiu, aproximativ, cine sunt. Mă consideram mulțumit de propria mea identitate care, bună sau rea, îmi era sau mi se părea suficientă. Trăiam căţărat pe o singură clipă, care mă ducea cu viteză la vale, mă perindam prin lume ca un plaur cărat, la rându i, de un curent. Mă lăsam purtat şi n acelaşi timp adormit de acea clipă, clipa mea eternă...”

„Am avut odată curiozitatea să pun oglinda în mica fantă, deasupra cuibului abia părăsit. Cuvântul feerie este slab, nu poate să exprime ce am văzut acolo. Pe cât de nearătos şi teluric arăta exteriorul, pe atât de albă, de imaterială, de vaporoasă era pe dinăuntru magica încăpere, făcută parcă să fie locuită numai de îngeri. De unde găsiseră atâta puf, atâta omăt, atâta orbitoare albeaţă?”