În fața vieții

Optând pentru „tipic”, Zamfirescu nu pledează însă pentru personaje cu o structură sufletească previzibilă. „Intuiţia” lui se exercită mai ales pe naturi problematice. Poate de aceea preferinţele sale se îndreptau spre romanul citadin, aşadar spre epica unui spaţiu pe care îl presupunea al complexităţii sufleteşti. însă chiar în interiorul umanităţii citadine, el distinge câteva categorii inegale ca interes pentru romancierul modern.

Cu o frază fermă sunt excluşi de pe lista personajelor posibile „oamenii mediocri, sănătoşi şi avuţi”, savanţii, reţinându-se ca modele ale „studiului organic” temperamentele dedublate, indecise între „vis şi realitate”.

Dezvăluindu-şi odată convingerea că pentru toate spiritele alcătuite ca al său există tentaţia de „a căuta tocmai ceea ce oamenii ascund – mobilele sufleteşti”, Zamfirescu se pronunţă pentru un roman axat pe analiza interioară, ai cărui eroi îi alege din spaţiul metropolelor: „...de câte ori nu mă mir de sărăcia de invenţiune a romancierilor moderni, când viaţa pe scena oraşelor mari e atât de plină de lucruri interesante!...”