Cer de-albastru

„Nori de vată, raze-n zori,
Cer de-albastru, alb de nori.”

O familie petrece o zi undeva, la țară. Mama și tata se ocupă cu una, cu alta, ba în casă, ba pe afară. Pe pajiște zburdă un mânz, vântul adie, marea aflată la doi pași strălucește sub cerul albastru, copiii mari se joacă, iar bebelușul face ce fac bebelușii.

Norii, la început albi și răzleți, se tot adună și curând se dezlănțuie furtuna. Una de vară, cu fulgere, tunete și ploaie în șiroaie. Ce să faci, să privești spectacolul pe fereastră sau să te ascunzi sub pătură? Iar când furtuna se potolește și soarele reapare, noroiul parcă e făcut special să te tăvălești prin el. Știu ei, purceii din coteț, ce știu.

Povestea aceasta – sau poezia, cântecul, jocul – alegeți dumneavoastră, nu este despre o zi de vacanță sau o zi specială, ci despre o zi cum sunt nenumărate alte zile cu totul și cu totul obișnuite, dar despre care abia după o vreme ne dăm seama că au fost perfecte.

„Cântec, vânt, joacă afară,
Alb pe-albastru, soare, vară.”

Această viziune a copilăriei e redată de autoarea americană Dianne White în versuri scurte, ritmate, vesele, care sună ca un cântec sau o „numărătoare“ din jocurile de copii, efect transpus cu fidelitate în limba română de traducerea poetului Florin Bican. Ilustrațiile sunt create prin linogravură combinată cu acuarelă de Beth Krommes, o celebră ilustratoare (tot din Statele Unite) premiată cu Medalia Caldecott.