Emil Brunner, teolog reformat elvetian, este considerat, alaturi de Karl Barth, drept unul dintre principalii promotori ai curentului "neo-ortodox" din teologia protestanta, curent care s-a dorit a fi o reactie la teologia liberala devenita foarte populara la sfarsitul secolului XIX - inceputul secolului XX si o revenire la teologia reformata traditionala. Influenta liberalismului este insa simtita in scrierile neo-ortodocsilor, care reprezinta mai degraba o pozitie intermediara intre Reforma si liberalism.
Brunner s-a nascut in Winterthur, in apropiere de Zurich, pe 23 decembrie 1889. A studiat teologia la universitatile din Zurich, Berlin cat si la Union Theological Seminary, in New York (1919-1920). Intre 1916 si 1924 a fost pastor in Obstalden, un sat din Alpi. Incepand cu 1922 preda la Universitatea din Zurich, iar din 1924 este numit titular al cursurilor de Teologie Sistematica si Teologie Practica in aceasta universitate, unde a ramas pana la pensionarea sa, in 1953. In perioada 1937-1938 a fost invitat sa predea in SUA, la Princeton Theological Seminary. Dupa pensionare, timp de 2 ani (1953-1955), a predat in Japonia, in Tokio, la International Christian University.
A fost foarte implicat in miscarea ecumenica cat si in alte organizatii parabisericesti, cum ar fi YMCA, al carei consilier in materie de teologie a fost. Dezamagit de Biserica mult prea institutionalizata a vremurilor sale, a pledat mult in favoarea bisericilor libere. In acest sens a sustinut miscari cum ar fi Oxford Group Movement si curentul crestin japonez Mukyokai (Non-biserica).
In timp ce se intorcea din Japonia catre Elvetia a suferit o hemoragie cerebrala care i-a afectat mult conditia fizica; in final, aceasta a condus la moartea sa, pe 6 aprilie 1966.
Principalele sale scrieri: Experienta, cunoastere si credinta (1921); Misticism si Cuvant (1924); Filosofia religiei din perspectiva teologiei protestante (1927); Mediatorul (1927); Teologia crizei (1929); Dumnezeu si omul (1930); Cuvantul si lumea (1931); Imperativul divin (1932); Temeiurile credintei crestine (1935); Omul revoltat. Un tratat de antropologie crestina (1937); Adevarul ca intalnire (1937); Intalnirea dintre divin si uman (1943); Cred in Dumnezeul cel Viu. Mesaje pe tema crezului apostolic (1945); Dreptate si ordine sociala (1945); Revelatie si ratiune. Doctrina crestina despre credinta si cunoastere (1946); Crestinism si civilizatie (2 vol. 1946, 1947); Dogmatica (vol. I, Doctrina crestina despre Dumnezeu, 1946; vol. II, Doctrina crestina despre creatie si rascumparare, 1950; vol. III, Doctrina crestina despre biserica, credinta si restaurare, 1960); Pricina de poticnire a crestinismului (1951); Intelegerea gresita a Bisericii (1952); Marea invitatie (1953); Speranta vesnica (1954); Comentariu la Epistola catre Romani (1959).
