Corpul omenesc + Limitele fiziognomiei

„În chip, personalitatea e tot ce e mai de neînlocuit, mai unic, și totodată inteligibilul însuși. Prin chipul omenesc făcut după chipul lui Dumnezeu, universul devine formă plastică; roiul de particule capătă sens, cristalizându-se în imagine, în metafore inițiale pentru sensibilitatea însăși, într-un limbaj originar, într-un poem primordial. De unde, în toată opera lui Picard, încercările de fiziognomie care nu constau în a cerceta trăsăturile de caracter, psihologice, pornind de la liniile care descriu o față omenească, ci în a descifra universul pornind de la aceste imagini sau de la aceste metafore fundamentale care sunt chipurile omenești: cele pe care le întâlnim în relațiile de zi cu zi, cele pe care, în contactul lor cu veșnicia, le numim, impropriu, măști mortuare, cele care, devenite portrete, ne privesc de pe zidurile muzeelor.” (Emmanuel Lévinas)